Trăim într-o lume formată din „structuri” complexe, bine determinate, trăim „în interiorul” acestor structuri. Cultura, religia, limba, proprii unei națiuni, sunt elemente ce preexistă indivizilor, de când ne naștem ele stau la baza relaționării cu ceilalți, a mentalităților și a modului cum experimentăm fenomenele din lume. Structuralismul este un sistem filosofic ce consideră poziția noastră în lume pe aceste premise. Din motivul complexității care le formează, nu putem accesa aceste structuri și trăim „în interiorul” unei matrici sau unui sistem.
În contextul acesta, putem oare să găsim o constantă sau un tipar, după care se desfășoară lucrurile, care să se reflecte în aceste „structuri”? Istoria umanității ne arată că puterea și dominația au stat la baza evenimentelor și a procesului desfășurării ei. Ideologiile, luptele, războaiele și conflictele caracterizează fiecare perioadă istorică. Acestea au avut întotdeauna drept scop extinderea puterii de către cei care o dețin. Este un fapt real că unele popoare s-au bazat pe cuceriri, spre a își extinde puterea, ca să dețină un control asupra celorlalte state.
Putem susține cu temeiuri suficiente că toate aceste fapte se reflectă în conștiința noastră colectivă. Prin urmare, aceasta e temelia tuturor proceselor ce au loc în plan social. Ea cuprinde toate evenimentele principale pe care le-a experimentat omenirea. În prima variantă de interpretare, noi suntem întotdeauna o parte din acest proces, pe care istoria îl urmează în mod aproape natural. Putem chiar să formulăm niște legități după care se petrec lucrurile din punct de vedere istoric. Le putem analiza și putem formula constante universale raportându-ne la istoria întregii omeniri. Prin urmare, noi suntem o parte din acest mecanism, prinși în acest curs? Dar atunci ce rezultă? Către ce se îndreaptă omenirea? În a doua ipostază, noi avem și o conștiință personală. Omul, orientându-se către sine, pe de o parte, își accesează propria conștiință și resursele raționalității sale. Iar pe de altă parte, în planul social, el este un agent care ia decizii și își asumă responsabilități. Omul „iese” din acest mecanism al istoriei, evidențiindu-se pe sine, ca subiect conștient, ca agent capabil să decidă și să acționeze, în planul evenimentelor.
Natura are la bază legi care fac obiectul științelor. Concepția naturalistă asupra lumii, după care lumea este condusă de o „voință oarba”, nu se aplică și în planul social. Lumea, cea a oamenilor, este mai degrabă „voință de putere”, aceasta fiind o „constantă” ce se regăsește în toate fenomenele istoric. „Voința de putere” însă nu este un „mecanism”, ea este caracteristică naturii noastre umane. Este însăși „voința de viață”, de afirmare. Este mobilul ei. Viața nu „este”, ea înseamnă creativitate, spirit. „Voință de putere” înseamnă și determinare, curaj.
Dacă, în prima variantă, omul este considerat doar ca „parte”, prins în cursul istoriei, aceasta înseamnă „sustragere din fața vieții”, resemnare, pasivitate, adică exact opusul afirmării, voinței de viață. Noi nu putem să schimbăm structurile sau matricea după care funcționează lumea, însă a da vina pe ceea ce este exterior nouă înseamnă o atitudine de „negare a vieții”, de „renunțare” în fața vieții. Dacă iau ca scuză că „s-au întâmplat cutare lucruri și atunci nu am putut să fac nimic”, unde eram eu când s-au întâmplat acelea? Și între timp, în locul meu iau alții deciziile.
Și, mai grav, alții iau decizii asupra omenirii, însă, eu ce făceam în acest timp? Ce fac eu pentru mine? Suntem sclavii a ceea ce nu cunoaștem și atâta timp cât nu cunoaștem. Cât despre partea puterii, cine poate deține o lume ce aparține, în fapt, creatorului ei? Lumea umană nu poate fi caracterizată din punctul de vedere al științelor despre natură, iar acolo unde cunoașterea e limitată, puterea este oarba.
Ca, de altfel, și tot ceea ce o reprezintă…
AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
