În societate, în viața personală sau profesională și în toate relațiile cu ceilalți, în prietenii sau în simplele întâlniri de zi cu zi, jucăm permanent jocuri ale cooperării: acceptăm reguli, ne raportăm la principii, ne asumăm valori. Trăim, de fapt, în interiorul unui ansamblu de reguli – unele scrise, altele doar presupuse, susținute de convingerea tacită că „așa e corect”. Ele dau sens „jocurilor” de diferite tipuri care structurează interacțiunile noastre și fac posibilă coordonarea dintre noi. Prin aceste reguli activitățile desfășurate împreună capătă direcție și semnificație. Când acceptăm un anumit tip de joc, intrăm în el pentru că, de exemplu, îl considerăm demn, inteligent, echitabil.
De aceea, este important să existe o corespondență între valorile după care ne ghidăm și modul concret în care acționăm atunci când urmărim scopuri comune. Însă cât putem trăi, în fapt, în acord cu principiile pe care le invocăm? Și ce se întâmplă atunci când descoperim că ceilalți, la un moment dat, nu joacă după aceleași reguli pe care noi le considerăm firești? Ce se întâmplă atunci când descoperim că celălalt nu joacă după aceleași reguli pe care noi le-am presupus comune?
O problemă care apare aici este dacă putem continua să le urmăm atunci când ele nu sunt împărtășite. Sau dacă, în astfel de situații, este necesar să căutăm un echilibru. Și, în ce fel? Un exemplu aplicat poate fi cel al unui joc de șah între doi parteneri. Regulile formale sunt clare și includ posibilitatea de a exploata orice greșeală a adversarului. Dincolo de acest cadru formal, inițial, însă, participanții pot adopta poziții diferite cu privire la spiritul competiției. Să presupunem că unul dintre jucători își avertizează adversarul că a făcut o mutare greșită, pentru că își dorește un duel al competențelor reale, nu o victorie obținută prin neatenție. Prin acest gest, el presupune un anumit tip de joc. Când însă, la prima sa eroare, gestul nu este reciproc, devine evident că cei doi nu împărtășesc aceeași înțelegere a competiției. Niciuna dintre poziții nu încalcă regulile oficiale. Diferența este de cadru normativ. În acel moment, problema nu mai este mutarea în sine, ci natura interacțiunii: nu mai este vorba doar despre câștig, ci despre tipul de joc în care participanții înțeleg să se angajeze.
În fața acestei diferențe apar mai multe posibilități. Se poate continua ca înainte, menținând unilateral principiul inițial și asumând riscul dezavantajului. Se poate încerca o clarificare a cadrului – transformarea acordului tacit într-unul explicit, renegocierea modului în care este înțeleasă competiția. Se poate adopta o strategie de reciprocitate condiționată, ajustând comportamentul la cel al celuilalt. Sau se poate decide încetarea participării, atunci când diferența persistă. Ceea ce devine decisiv nu este simpla existență a diferenței, ci caracterul ei. Dacă lipsa de reciprocitate este accidentală, cooperarea poate fi reluată. Dacă însă ea devine structurală și modifică natura relației, atunci interacțiunea însăși se schimbă.
În acest punct, trebuie considerat care dintre aceste opțiuni rămâne coerentă cu scopul pentru care am intrat în joc. Putem constata și că diferența dintre principii nu este, în sine, un conflict moral. Oamenii pot interpreta regulile și valorile în mod diferit. Problema apare atunci când această diferență afectează cadrul comun al interacțiunii și face imposibilă cooperarea pe termen lung.
Structura este familiară și din teoria interacțiunilor strategice: cooperarea este stabilă doar dacă este reciprocă; cooperarea unilaterală devine vulnerabilă; exploatarea unilaterală destabilizează cadrul. Cel care cooperează unilateral suportă costul, iar cel care exploatează obține avantajul. Din acest punct, opțiunile sunt: menținerea cooperării cu prețul dezavantajului, ajustarea comportamentului prin reciprocitate condiționată sau încetarea participării. Societățile funcționează printr-un echilibru delicat între stabilitate și libertatea de a ieși dintr-un cadru care nu mai este comun. Dacă rămânem în orice joc indiferent de condiții, riscăm să acceptăm un cadru nedrept ca fiind normal. Dacă ieșim din el la primul semn de diferență, cooperarea însăși devine imposibilă.
De aici se desprinde o consecință normativă: obligația de a continua o interacțiune rămâne justificată doar atât timp cât cadrul care a făcut-o posibilă este menținut, în mod minim, reciproc. Această regulă nu legitimează ieșirea la primul dezacord și nici nu reduce moralitatea la calcul strategic. Ea presupune capacitatea de a distinge între imperfecțiunea inevitabilă a cooperării și modificarea de fond a regulilor jocului. Dacă regula ar fi simpla retragere atunci când ceva nu convine, cooperarea ar deveni imposibilă. Dar dacă retragerea este rezervată situațiilor în care lipsa de reciprocitate devine structurală și modifică natura relației, principiul poate fi universalizat fără a afecta cadrul comun.
Totodată, dreptul de retragere este proporțional cu natura angajamentului. În interacțiuni pur voluntare, precum un joc, el este mai larg; în relații care implică responsabilități asumate, justificarea trebuie să fie mai puternică. Doar în interiorul acestui echilibru principiile pot avea consistență, mai mult decât doar simple declarații.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
