DILEME – Aura Ciobotaru – Ieșirea mea din joc

Deseori am vrea să știm care este acel lucru ce formează identitatea noastră. Eul nostru, întâi, e instanța ce mediază între cerințele noastre, ca sine, exprimând idealurile și dorințele noastre cele mai profunde, iar pe de altă parte lumea exterioară, cu exigențele ei, funcționând după un anumit model și tipar.

Pe de altă parte, însă, când noi nu ne „semănăm” nouă, într-o anume împrejurare, atunci ne punem într-un raport de opoziție cu ceilalți. Și, de fapt, îi percepem și pe ei tot în felul în care nu sunt ei. Astfel, îi vom percepe ca oponenți. Acest „oponent” noi îl privim ca fiind contrarul nostru.

Ne putem imagina, așadar, o persoană care să fie exact inversul nostru. Acesta mai înseamnă pentru tine și ce nu poți fi tu și nu ai putea niciodată fi, în nicio variantă posibilă. În orice caz, este negativul tău.

Și atunci, prin tot ce este el și tot ce poate fi, te neagă pe tine. În acest raport, tu vei vrea să îl negi, sa îl invingi sau să îl elimini. Să vrei ca el să nu fie, înseamnă să fii tu opusul lui… Opoziția se încheie când nu mai lupți „cu răul”, când te oprești, în loc să depărtezi întunericul sau să distrugi și neantul. Se încheie când îți dai seama că negativul e chiar proiecția ta, din dorința de a deține controlul. Este dorința eului tău de a deține controlul.

Conflictul nu era, de fapt, cauzat de celălalt. Acel conflict este o creație a eului tău, ce vrea să domine și să preia controlul, identificându-te pe tine cu el. Trebuie să poți să pierzi tot ce credeai că îți aparține, să poți să te lași oricând învins de altceva, să poți să fii strivit de ce iubeșt și, cu toate acestea, să poți să fii tot același care erai și înainte. Și tocmai ți-ai răspuns la întrebarea din început, despre ce e ceea ce formează identitatea ta.

Vei fi surprins poate, dacă deschizi ochii și totul a fost un vis. Și de ce ai creat visul, atunci? Tu ai creat visul ca să te poți întoarce din mintea ta, înapoi acasă. Știm cu toții, desigur, ce este inconștientul. Și, continuând ideea, inconștientul nostru e ceva în care nu există decât amintirile pe care nu le mai ai în realitate. Umbrele lor pale vor să ne cheme acolo… E ceea ce încearcă inconștientul tău, ce vrea să te îmbie, să uităm de noi.

Ca și eul, cu tot ce nu suntem noi, inconștientul ne prezintă tot ce nu mai există, încercând să ne identifice și acesta cu ceva ce nu suntem noi… Apărăm ceea ce nu suntem, în lumea care nu e nici ea a noastră, și ne luptam cu cel care nu am putea fi, proiectându-l în opusul nostrum. Ne lăsăm atacați de o proiecție, non-eul nostru. Și ne descoperim identitatea, ca acel sine ce trece prin spațiu și timp, călătorind în orice lume a noastră posibilă. Și acest lucru îl vom face până când, pregătiți, ne vom întoarce la sursă și la ființa realității.

Există și a existat, chiar dintru început, ceva ce transcende existența noastră și toate eforturile noastre, ceva mai puternic, sursa puterii noastre de a rezolva problemele și situațiile dificile cu care se confruntă o existență umană. Putem descoperi că noi ne aflăm într-o situație, în general, ce arată un tip de opoziție și anume între ceea ce putem și ceea ce ne limitează. Opoziția, doar aparent, credem că este între acel lucru și capacitatea și efortul nostru de a trece situația.

Sau altfel, Sisif duce piatra către stânca de sus, la nesfârșit, fiind limita cu care un om se poate confrunta în existența sa, de a îndeplini această sarcină. Și el socotește că prin însușirea sarcinii depășeste ceea ce era, altfel, imposibil pentreu condiția umană. Acceptarea provocării schimbă situația de dinainte, dar apoi te mută în alt tip de joc. A putea executa sarcina și a depăși prin revoltă greutatea ei e de fapt iluzia ce ne va ține captivi în noul joc…

De ce ar mai fi să vorbim de ușurarea poverii prin asumarea de a o prelua, cu indiferența proprie revoltei? Poate pentru a putea să susținem că am făcut din inevitabil un destin personal și că îl stăpânim, astfel?  Odată ce am transpus ideea în act, nu mai suntem în controlul asupra situației. Actul alegerii îmi afirmă de fapt posibilitatea mea să confrunt situația, privind-o în față. Nu putem face să „sporească binele”, cu ajutorul efortului de care suntem capabili, însă putem aproba tipul de joc în care suntem puși să intrăm. Jocul nu ar fi existat, înainte de actul de a ne da noi acordul acela. Noi însă am asumat ceva și am intrat cu determinare în jocul acela.

Dacă este un mod de a putea depăși destinul acesta, ar fi unul de tip negativ poate… Și nu mai suntem noi singuri în opozitie cu lumea opacă, și poate că ieșim din propria capcană a minții noastre, privind spre alt orizont. Poate abia acum suntem noi liberi de a ne crea o altă cale, pentu noi. Și aceasta este, putem spune, „ieșirea din joc”.

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…