DILEME – Aura Ciobotaru – Funcția puterii

Ce este puterea și ce sens are în stat și în societate? Ce este statul și care e funcția lui? Puterea, în sens general însă și în sens social-politic, desemnează capacitatea cuiva de a-și impune propria voință, generând anumite cursuri ale evenimentelor. În mod similar, puterea în sens științific reprezintă capacitatea unui sistem de a genera acțiuni sau reacții. Max Weber, în acest context, definește puterea ca „șansa unui individ sau grup de a impune, în cadrul unei relații sociale, unui alt individ sau grup propria voință.” Puterea este deci capacitatea de a determina un curs al acțiunilor celorlalți, în cadrul relațiilor cu aceștia. În sens contrar, libertatea politică a fost descrisă în gândirea politică de tip democratic  ca absența opresiunii si a constrângerii, în lipsa unor condiții nefavorabile și în prezența unor condiții favorabile pentru expresia ei.

   Dacă libertatea negativă este libertatea față de constrângerile externe sau nerezonabile care ar putea afecta acțiunea cuiva, libertatea pozitivă se referă la libertatea de a acționa în conformitate cu voința proprie. F. Hayek, filosof liberal, constată în acest sens că termenul „libertate” a fost în mod voit asociat cu capacitatea fizică de a face ce vrem ori puterea de a ne satisface dorințele. Ideea însă este una de inspirație socialistă, ca parte a argumentului acestora, inversând sensul inițial al termenului de libertate cu acela de „putere colectivă asupra circumstanțelor”. Hayek a considerat că aceasta este o concepție greșită de libertate. Gânditorii de tip liberal au argumentat că drepturile negative formează în sine un sistem coerent, fără a fi nevoie de un adaos material, ca „bunuri”sau mijloace oferite din partea statului, pentru cetățeni… Astfel, orice „drept pozitiv” presupus care revendică un rezultat final (de exemplu, locuințe ori alte „ajutoare sociale”), este, de fapt, un pretins „drept” pentru a-i subjuga pe ceilalți. Însă ce anume garantează posibilitatea acestui sistem? Trebuie ca în centrul lui să existe un principiu moral care confirmă și validează libertatea de a acționa a unui individ într-un context social. Hayek consideră că o parte din forțele ce au distrus libertatea, în regimurile de tip totalitar, a constat în acceptarea „necesității” cursului dat lucrurilor acelea, fiind considerat că așa trebuie și acela e cursul firesc.

   Sensul acordat de către socialism libertății este unul de identificare și de confuzie a acesteia cu puterea sau avuția, socialismul promițând oamenilor o sporire a bogăției materiale, dar în realitate aceasta echivala cu dispariția diferentelor între ariile de opțiune ale diferiților indivizi, ducând la „polul opus al libertății”. Tot Hayek face distincția între planificarea economică proprie socialismului și planificarea ca previziune. Planificarea ca previziune presupune raționalitate și o evaluare de către indivizi cu privire la utilizarea resurselor. Aceasta presupune și responsabilitatea ca asumare în privința consecințelor pozitive sau negative posibile. Impunând persoanelor particulare anumite priorități, aprecieri de valoare și decizii privind ce este important, statul planificator încalcă libertatea individuală și lasă oamenii la voia întâmplării, după hotărârile arbitrare ale unora ce dețin puterea.

  Este folosită, ca argument, ideea că planificarea este inevitabilă, dar Hayek arată că monopolul nu este cu necesitate ținta spre care se îndreaptă orice economie și nici că aceasta ar fi o etapă mai avansată din punct de vedere economic. De fapt, ar fi vorba de un monopol al statului, acesta stabilind ocupația și venitul pentru fiecare individ, anulându-i libertățile reale. Dacă un argument în favoarea planificării a fost cel al securității, pentru că toți indivizii lucrează pentru stat și au un venit sigur, se pune însă problema care e valoarea acelui venit și în ce măsură siguranța de care se bucură individul este posibilă pe termen lung. Pentru că individul nu are o inițiativă proprie pe care se bazează, vor decide „alții” aspectele activității pe care acesta o desfășoară. Denumirea de „libertăți pozitive” a fost asociată cu „oferirea”de către stat de „mijloace” presupuse „necesare” indivizilor pentru a acționa în vederea realizării „bunăstării sociale”…

   În continuare, este de precizat că drepturile pozitive sunt drepturi sociale, într-o democrție tot socială, ce apără ca valori libertatea, solidaritatea, egalitatea, puse toate laolalta, ca “norme sociale consacrate”. Ele s-au cristalizat astfel în cursul evoluției istorice, începând cu perioada iluministă, trecând apoi prin Revoluția Franceză, până la succesul “mișcării muncitorești”. Se regăsesc astăzi în toate programele marilor partide, fiind obiectul unui “consens” de la sine înțeles sau, cel putin, unul asumat. Notiunea de „stat” formează domeniul unde se soluționează problemele „cum poate fi organizată conviețuirea” și “cum este ea fundamentată din punct de vedere normativ și etic.” Problema generală, în termeni filosofici, e aceea „cum se caracterizează raportul individ-societate”.Din punct de vedere juridic, statul este o instituție de drept, ce își deduce legitimitatea din constituția având ca obiect un popor titular și un teritoriu statal. Prin urmare statul e îndreptățit să acorde drepturi și să stabilească obligații sau limitări pentru membrii „comunității statale”, pentru o „bună conviețuire” în societate. Din punct de vedere juridic, întrebarea e aceea „cum pot conviețui oamenii?” Putem face și observarea că libertatea civilă și drepturile omului se află corelate cu liberatatea politică.

   Multe probleme de etică aplicată au fost analizate de către teoreticienii din acest domeniu, și soluționate de multe ori prin apel la niște „cauze nobile” care toate au în spate o singura idee, conștientă sau nu, dar aflatî în spatele apelului la cele mai puternice principii etice și valori fundamentale. De aici putem afirma că orice principii etice nu trebuie considerate ca dogme, fiindcă în acest caz s-ar ajunge iarăși la ideologii. Nivelul de conștientizare al fiecărei persoane îi dă acesteia măsura capacității de a face ceea ce vrea cu adevărat. Ceea ce mă interesează mai mult este ce și-au dorit aceia care au pus în centru puterea, folosind toate acele mijloace pentru a își susține legitimitate. Orice principii morale se întâlnesc cu propria limită, a legii naturii. Și în problemele de tip social sau politic, dar și în cadrul teoriilor morale sau în cadrul problemelor considerate de domeniul eticii aplicate, putem observa o tendință a oamenilor de a justifica o poziție adoptată prin apelul la aparărea „celui neajutorat”. Și este oare aceasta o tendință a noastra firească? Sau este ideea de a elimina arbitrarul, și factorul întâmplare și neșansa? Este oare posibil să decidem, în calitatea noastră de ființe umane, împotriva elementului „șansă”? Și  acest lucru este echivalent cu o biruință a noastră asupra factorului neșansă, care e de ordin exterior?

   Și totuși, posibilitatea de a decide împotriva arbitrarului înseamnă a deține siguranța absolută că am biruit factorul „șansă” ori că îl putem controla? Această idee și dorință își are motivații puternice în natura umană, însă poate duce la fanatism în anumite circumstanțe. Care sunt acele lucruri de care ar trebui să ținem cont, pentru a păstra acea dreaptă măsură? Legile naturii nu consider că sunt contradictorii, dar situațiile de viață în care ne aflăm sunt supuse schimbării, așadar nu putem situa un principiu desupra și înaintea situației concrete. Orice principiu după care putem presupune că acționăm, fie de etică, fie de religie, ar trebui să se armonizeze cu legea naturii, iar dacă se constată că lucrurile acestea nu mai corespund, înseamnă că principiul își pierde valabilitatea, cât și calitatea, de a ne valida acțiunea. Principiile etice nu ar trebui să intre în contradicție cu legea naturală. Iar un al doilea rol al acestor principii ar trebui să fie de a ne pune în armonie cu ordinea firească a lumii și legile naturale. Principiile etice ar trebui să fie mai mult decat „instrumente” de a ne simplifica acțiunile și procesul de decizie, și ar trebui să corespundă cu natura noastră. Iar principiile pe care ne bazăm acțiunile ar trebui să fie în accord cu gradul nostru de conștientizare a situațiilor întâmpinate.

   Probabil că orice principiu, considerat în mod absolut, ne va releva propriile limite, ale egoului nostru. Iar a continua să îl susținem cu orice preț, duce la identificarea cu eul nostru fals, neautentic. În spatele principiilor etice pe care ne sprijinim, probabil că se află mai departe niște intuiții ale noastre, care ne dau posibilitatea să trăim o stare de bine, care vine ca o răsplată, și drept dovadă ca am lăsat și o parte de incertitudine, bazandu-ne pe încrederea proprie.

  Îmi revine acum în minte un gând exprimat într-unul din textele de la începutul preocupărilor pe această temă, și o să îl reiau acum, la final. Poate că este chiar firul care leagă scrierile pe tema aceasta? Așadar, spuneam că oamenii, aflați întotdeauna între ceva ce pot să controleze și ceva mai presus, sau alteori ceva care îi poate controla, au constatat existența factorului șansă, sau întâmplarea, ca un al treilea element. Și-au propus să exploreze această posibilitate, în diferite feluri. De asemenea, am expus undeva și că, pentru a nu lăsa posibilitatea de a fi controlați noi de puterea pe care o avem, tot noi am ales, cu multă vreme în urmă, așadar, să nu lăsăm ca ceva să ne influențeze sau abată din drumul pe care ni l-am ales de urmat, sau să nu lăsăm să fim identificați cu puterea aceea. Pentru a merge liberi pe drumul pe care ne aflăm să călătorim, am închis acele puteri întru-un loc îndepărtat, unde nu vom putea intra decât după ce ne-am parcurs drumul. La început, nu știam cine suntem, și ne aflam în incertitudine. Dar am pornit, cu încrederea în noi, într-o căutare, ca la sfârșitul ei să știm cine suntem. Și am reușit acest lucru când o să putem spune, în orice rol ne-am afla din orice poveste, că suntem în rolul nostrum principal, din care acționăm după cum ne place. Atunci când oamenii ar găsi, în vreo împrejurare neidentificată, un algoritm de care să fie siguri că le va asigura câștigarea jocului, nu ar mai fi atrași de joc. Probabil că nici nu își vor dori să mai intre în joc, din momentul în care acesta nu îi mai poate atrage.

   Concluzia va fi că, la fel ca și în societate, oamenii își doresc să intre în această competiție, pentru că sunt mai atrași de joc, decât sa câștige. Atractia câștigului va însemna destrămarea jocului, pentru cel care nu a participat in mod corect, și consecința e eliminarea lui din joc. Jocul va reîncepe, pentru cei rămași, înconjurat în  incertitudine. Și atunci, ce înseamnă să reușești? Înseamnă poate a nu putea fi oprit, a dovedi faptul ca ești de neoprit. E curajul de a înainta printre lucrurile pe care nu le cunoaștem, însotit de încrederea în forța proprie, pregătit să descoperi scopul, de a te mișca liber printre posibilități.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…