DILEME – Aura Ciobotaru – Fragmente din realitate

Acum, când incidentele în mijlocul cărora ne-am aflat în contextul acestor evenimente ce au marcat perioada actuală se apropie de final, cum putem să vedem aceste lucruri? Cum ne putem evalua comportamentul și atiudinea, în raport cu scopurile și cauzele pentru care am acționat și în raport cu rezultatele pe care le reflectă acum realitatea? Cum vedem lucrurile acum, la sfârșit? Poate că ne-am împotrivit unii altora sau poate cu toții am vrut să ne fim alaturi unii altora. Lucrurile acestea ne apar mai clare acum.

Ce putem spune că s-a întâmplat pe parcurs? Cum ne-am folosit resursele sau cum le-am protejat? Care sunt efectele? La sfârșiul unui razboi în general, putem să ne dăm seama și că nu a fost vorba despre „învinși sau învingători”. Învingători pentru ce sau a ce? A fost vorba de pierderi, în realitate. Și atunci, credem încă lucrul acesta, că am luptat și am apărat un scop ori o cauză? Sau poate avea sens aici ideea că am învins?

Pe parcursul „procesului”, lucrurile poate că păreau mai puțin clare. Ca și atunci când ești pe câmpul de luptă și scopul e să învingi „inamicul”. În ce privește toate aceste evenimente majore, cum au fost denumite, în sens istoric, putem să constatăm că de fiecare dată taberele aflate în luptă nu au fost, niciuna dintre acestea, avute în vedere, în privința unui tip de câștig. Mereu era vorba de un alt plan, în care acești oameni au fost practic „prinși”, pe acel câmp de luptă. Ei doar se aflau acolo, ca parte din acel plan.

Constatarea pe care putem să o facm acum, asupra contextului actual, este, probabil, faptul că nimeni nu a „salvat” pe nimeni, cum nimeni nu a „învins” pe nimeni, ci totul la final s-a rezolvat ori „aranjat” prin intervenția unei „cauze”, fie de ordin natural, fie de alt ordin. Și dacă privim în urmă, vom constata aceleași lucruri și întâmplările acestea, lucruri mai mult sau mai puțin întâmplătoare, sunt aceleași cu care s-a mai confruntat omenirea. Ele ne surprind la fel în prezent, tot ca și în trecut, având aceeași finalitate.

Important de remarcat aici e urmatorul aspect: întamplările care se desfășoară într-un anumit parcurs și context, istoric și social, ca toate întamplările în general, au caracteristica neprevăzutului. Aceasta ne arată limitele posibilităților noastre de a interveni. Și atunci, cum putem să ne poziționăm când luam parte la aceste întâmplări? Ce este libertatea? Și cât suntem de liberi, de fapt? În ce fel putem să fim liberi? Există un scop final la care putem să ne raportam cu toții și pentru care să acționăm?

Oamenii au tendința, în general, să se alieze pentru a susține, a promova cauze sau idei. Acest lucru poate crea opozitie, iar părțile vor fi antrenate într-un conflict sau o luptă, înarmându-se. Aceste „cauze” devin programe după care ei se ghidează, ca și când ar urma întocmai o doctrină, acționând chiar în slujba ei. Lupta pentru apărare ne apare a fi tot o formă de atac, lansată asupra „inamicului”. Pe când inamicul real e forța ce îi atrage și pe unii și pe ceilalți, să intre în război, urmărind ca acesta să înceapă…

Luptele pentru cucerire, pentru eliberare sau pentru autonomie, putem observa că au toate același conținut sau mecanism. Putem înțelege, pâna aici, și că semnificațiile lucrurilor nu pot fi schimbate, ci ele pot fi uitate sau făcute să fie uitate. Dar ce înseamnă libertatea, dacă în sine este o utopie, și când acționăm în vederea ei înseamnă o ficțiune? Probabil lucrurile stau la fel ca și cu toate celelalte idei și cauze, limitate doar la niște concepte, ce au numai o utilitate practică, de a ne motiva să acționăm „pentru un scop”.

Pe de altă parte, pentru a putea fi autorii propriei vieți, pentu nevoia de a găsi un sens, pentru ca viața asta să nu fie absurdă, pentru ca toate acțiunile noastre să aibă un rost și actele noaste să aducă un câștig în această lume, noi suntem aici pentru a ne afirma liberi, a trăi în mod liber, într-o lume așa cum o dorim și în care să vrem să trăim, în funcție de cum acționăm. Din acest motiv, poate credem că, pentru aceasta, libertatea e ceva ce trebuie să arătăm, ca pe un permis de acces, ceva ca un înscris sau certificat… Deci, odată ce existăm aici și ne aflăm liberi unii față de alții, ar trebui cumva să ne însușim această libertate, ca pe un tip de lucru. Ar trebui ca nimeni să nu poată să intervină peste libertatea noastră și vrem să ne asigurăm ca acest bun să ne fie protejat. Dar cum putem arăta ceva care nu e un bun material?

Spunem că suntem liberi fiindcă avem drepturi, iar pentru a dovedi că suntem liberi am creat aceste drepturi, aceste acte, în scris, în forma legilor. În orice tip de productie artistică pe care o putem urmări, rolul „protagonistului” e ca să producă cea mai mare afinitate cu audiența sa, fie cititorii, ascultătorii sau spectatorii. El este implicat în conflict din cauza „antagonistului”, pe care îl invinge. Protagonistul are funcția de erou al „povestirii” sau al „lumii” respective. Oponentul său principal, antagonistul, îl denumeste pe cel ce reprezintă sau creează obstacole, pe care eroul să le depășească și făcute anume ca să le depășească, aceasta fiind necesar pentru desfășurarea acțiunii…

De asemenea, mai poate fi de notat și că antagonistul, în piese, nu e întotdeauna reprezentat de persoane, uneori acesta poate fi o „forță” (naturală, supranaturală). De exemplu, un val uriaș, o furtună, o pandemie, ceva ce creează problem sau, altfel spus, creeaza conflict. Toate acestea, așadar, reprezintă condițiile de posibilitate a desfășurării „luptei” între „bine și rău”. Antagonististul trebuie evitat sau depășit sau eliminat, pentru ca protagonistul să își îndeplinească „menirea” sau, putem spune, chemarea. Doar că noi nu prin faptul de a fi mai întâi liberi sau a deveni liberi putem apoi să alegem și nu pentru aceasta putem alege. Ci este tocmai invers, adică prin actul alegerii putem apoi să ne afirmam libertatea.

Pentru a trăi liber nu e nevoie să luptăm pentru libertate, pentru că ar insemna, până aici, să luptăm cu ceva de ordin natural sau supranatural, ceva ce este independent de libertatea noastră, ceva ce e hazard sau întamplare și nu putem controla. Dar aici am intrat în fundătura care e rezultatul acestui tip de gândire. Am postulat că libertatea trebuie să o putem exprima ca pe un drept la ceva, am situat-o cumva în exterior și am confruntat-o cu ce i s-ar putea opune, toate însă fiind doar create în această schemă de gandire.

Ideea de a putea interveni asupra a ceva ce e în afara libertății noastre înseamnă și a crede că putem crea efecte, independent de cauză. Și mai înseamnă a interveni în „legea cauză-efect”, acționând în această schemă. Și toate aceste lucruri și acțiunile noastre de felul acesta, depășesc limitele posibilităților noastre de a cunoaște și prevedea ceva, în orice mod posibil. Și atunci, cum putem să acționăm liber? Ce va urma și cum va fi lumea, după ce reușim să depașim toate aceste opoziții?

În toate aceste variante de opoziție, putem observa următorul lucru: conflictul se petrece, aparent, în exterior, dar de fapt este mai mult unul interior, cu tine însuți... A putea alege nu înseamnă a fi mai întâi liberi sau a deveni liberi, ci înseamnă a avea toate posibilitățile libere. Este și un mod de a defini negativ libertatea, în relație cu absurdul și lipsa de sens, pe care, de asemenea, le implică și care, în final, o relevă. Existențialiștii, de pildă, au făcut referiri în acest sens, exprimând în diferite feluri acest lucru. Camus enunță, în acest sens, că „a fi liber înseamnă a recunoaște absența de sens a existenței, a oricărui rost pentru orice lucru, că nimic nu folosește la nimic. Și înseamnă a putea exista, liber de toate acestea.”

În acest cadru, care este acel lucru constant ce formează referința mea? Un răspuns pe care ni-l putem da în mod spontan e că acel lucru e actul de a alege. A putea alege înseamnă întâi a recunoaște că orice e posibil și a lăsa libertatea ca orice să fie posibil. A privi în față toate posibilitățile, a le aduce pe toate acestea în raza ta, în față cu propria alegere și a o face egală cu toate celelalte, care i se opun, înseamnă a crea șansa de a o realiza pe cea pe care o vrem. Înseamnă a alege și să privim imposibilul, lăsând să fie posibil, pentru a depăși opozițiile. Și dacă acceptăm faptul că el poate să existe, înseamnă că poate, în mod egal, și să nu existe.

Eu sunt cel ce particip la existență și odată ce îmi dau seama de acest lucru, aceasta mă angajează și atunci eu pot fi dincolo de eul meu. Sunt cel ce particip la existență și sunt identic cu acest sine… Tu nu reprezinți o cauză, nu acționezi pentru un scop, cum nu aperi ceva ce nu are nevoie de apărare, precum un concept. Atunci când am ales noi să participăm la ce se întâmplă în lumea aceasta, am devenit și noi protagoniști. Este vorba de alegerea între a fi sau a nu fi, a vrea sau a nu vrea să fii subiectul conștient al propriilor acte, în lumea în care existăm, după cum alegem.

Actul alegerii e acel lucru prin care noi ne afirmăm, în realitate, de fiecare dată, libertatea.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…