DILEME – Aura CIOBOTARU – Ființă, prin timp (unu)

   Deseori poate ne gândim că timpul nostru aici se va termina, iar nici noi nu o să mai fim. Și atunci, cum mai putem să privim cu sens tot ce este? Lumea va fi și după ce noi vom înceta să mai fim. Timpul va curge, lăsându-ne uitării. De fapt, cine am fost? Nu are sens nici o astfel de întrebare, pe măsură ce timpul continuă în direcția inversă, de data aceasta.

   Dar nu este așa. Credem, oare, că mai este ceva? Noi suntem ființă, suntem o modalitate a ființei ce a fost și e, cu acel timp care îi aparține și care a fost scos din existență, o dată cu trecerea noastră; și atunci timpul a fost atât cât am ființat și apoi nu a mai fost, s-a șters din lume. Așadar, ființa a devansat timpul, iar acest lucru ne face să realizăm că noi am avut ființă, doar în parte; și mai înseamnă că sfârșitul existenței noastre, în timp, nu ne-a putut separa de ființa din care suntem acea parte.

   Nu știu și nici nu face obiectul acestei discuții, ce o să mai urmeze. Probabil că ne-am putea da seama că „a urma“ aparține unei secvențe din timp. Și, din nou, ar avea sens o astfel de întrebare? Nu putem exprima, cu sens, și a avea un înțeles pentru „ce va fi“ sau „unde vom fi”, nici „cum va fi” sau „în ce fel vom fi“. Un singur lucru, de aici, pare să fie cert: relația cu ființa. Dacă va fi sub alt mod decât aici, nu înseamnă nici că ea va dispărea sau că o parte din ea nu mai e, deloc. Așadar, noi suntem tot timpul „prin relație” cu ființa și poate timpul este o modalitate, tot în care ea se exprimă sau se manifestă, prin noi și în relație cu timpul. Poate noi suntem chiar o modalitate a ființei de a exista, prin timp. Iar timpul, un mod al ei – existând prin noi. Și se mai pot spune multe, despre modul nostru prin care putem să  ne conectăm cu „ființa”.

   Un al doilea aspect, și îmi propun aici să îl exprim pe scurt, este și acela al modului cum ne conectăm cu ceilalți, cu aceia cu care ne aflăm în relație, în timpul parcurs, dintre noi și ei. Pare că, în primă instanță, ne situăm la fel, în același timp; este un lucru pentru care vrem să ne diferențiem de ei, să fim prin deosebire de ei, de ceilalți. Cu cât pare că ne găsim mai aproape și ne simțim laolaltă, cu atât vrem să ne simțim diferit, să ne poziționăm „altfel decât ei”.  Din care cauză suntem îndepărtați de lucrurile care contează, din existența noastră și prin care ele o fac să semnifice? Deseori, a semnifica reprezintă a face trimitere către ceva sau cineva sau a desemna cu exactitate, precis pe acela. Ni se pare de la sine înțeles să facem enunțuri despre fapte sau, altfel, să exprimăm unele judecăți despre ceilalți. Tendința este, în primă instanță, să ne pronunțăm, cu determinare, în chip decisiv, cu privire la un lucru. Dar privit în mod separat, ceva doar indică, stă ca semn, pentru o semnificație mai largă în care e cuprins.

   Pe parcurs, ar trebui să recunoaștem ce lucruri sunt într-adevăr importante, să știm cum să ne raportăm la ele în mod corect, în context. Ar trebui să învățăm și să recunoaștem oamenii, așa cum sunt și să distingem ce e real, de ceea ce nu era.

   Cum putem oare să găsim o punte de legătură sau una de separare, între noi și ceilalți?

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…