DILEME – Aura CIOBOTARU – Ființă, prin timp (trei)

   Temporalitatea este o proprietate relațională, este, întâi, felul în care ne aflăm în interacțiune cu ființa, dar și unii cu ceilalți, în cadrul evenimentelor și faptelor în mijlocul cărora ne găsim, în permanență. Dacă trecutul definește cum am experimentat eu o situație sau ansamblu de circumstanțe, în condițiile de atunci, prezentul mi se pare în primă instanță că se definește cu fiind ceea ce decid eu să fac. Nu știu, încă, ce condiții rămân neschimbate pentru mine, în ce privește deciziile pe care le iau ceilalți, în funcție de scopurile lor la un moment dat. Incertitudinea apare în relațiile cu ceilalți, după cum ne raportăm la timpul cu ei. Viitorul, mai departe, e dat, în primul rând, în funcție de cum proiectez eu ceea ce elimină incertitudinea aparentă, ca și problema ipotetică a imposibilității de a decide, care diferă de posibilitatea sau nu de a prevedea ceva. De unde rezultă că nu e nevoie de a prevedea și, desigur, că nici nu putem prevedea tot, dar ceea ce eu aleg, am ales e cu privire la ceea ce o să se întâmple pentru mine și mă privește pe mine în chip necesar. Tot ce fac azi e important pentru că fac din timpul meu de azi și îl dau în schimb. Prezentul are legătură în cea mai mare măsură cu mine și acele condiții „ce rămân neschimbate”, indiferent de orice alte împrejurări. Este ceea ce mă face pe mine să fiu adecvată cu ce aleg eu să fac.

   Ca un fel de semn de încheiere, câte ceva despre mine… Sunt aceeași persoană, cu aceleași intenții, pe care le cred și le vreau bune, care sunt conținute în maximele după care eu mă ghidez și pot să îmi confirm mie însămi acest lucru, dacă ar fi să mă supun unui test al adevărului propriu. Am cunoscut și asumat că nu vor fi, neapărat, niște consecințe pozitive, nici neapărat negative, nu am făcut vreun lucru care să cunosc că va fi având consecințe negative. Niciodată nu am fost altfel față de cineva, decât în acord cu adevărul meu. Niciodată nu am arătat și dăruit cuiva mai mult decât din mine, și, de cele mai multe ori, nici nu consider că mai puțin. S-a întâmplat și să nu simt să fac în acest fel, în funcție de alte circumstanțe ce nu priveau direct, ci chiar au intervenit, în cel mai probabil mod, întâmplător, în relația mea cu cineva. Și în cazul acela, am arătat-o direct. Dar, întotdeauna am avut îndrăzneala să privesc în ochi o persoană, fără a mă feri cu ceva, pentru că sunt onestă, pentru că altfel eu nu știu să fiu și nu sunt. Ceea ce pot să încredințez pe cine vrea sau crede că ar mai fi nevoie…

   De aceea, consider că mereu am rămas consecventă cu mine însămi și când am întâmpinat situații dificile pentru mine și când nu am știut să reacționez cum trebuia, cum era adecvat și când am reacționat greșit, din impuls, când situația cerea o reacție. Când, de asemenea, am primit ceva (cum ar fi o apreciere sau disponibilitatea din partea unei alte persoane de a mă asculta, a mă înțelege, a-mi răspunde cu ceva pozitiv), am fost recunoscătoare, din sinceritate, nu pentru a da o impresie și nu din falsitate, ci din integritate, autenticitate. Și la fel o fac și în continuare. Mi-am recunoscut o greșeală, când s-a întâmplat astfel. Am lăsat uneori o aparență și am știut-o, că mă las subapreciată, dar am arătat că m-am simțit așa și am clarificat-o, când a fost cazul. Nu am considerat, de cele mai multe ori, că ar fi fost cazul să mă autoapreciez în fața cuiva, deși de cele mai multe ori nu am spus când am meritat că am fost apreciată. De puține ori am așteptat, și în mod firesc, să-mi fie recunoscute meritele, pentru intențiile, activitățile și rezultatele pozitive, proporționale, obținute și aceasta doar pentru că, așa cum simțim cu toții, mulțumirea față de ceea ce ai realizat e ceva ce simți să fie împărtășit.

   A exista cu ceilalți, prin intermediul timpului, este, putem spune, ocazia pe care o primim, de când venim, de a ne găsi pe noi, a ne da o identitate, a ne forma și a da un sens în tot ceea ce facem, prin prisma relației cu ceilalți, în cadrul relaționării cu ceilalți. Nicio „întâlnire cu celălalt” nu e „întâmplătoare”, ci venim atât cu atributele pe care le avem, cât și cu mai mult decât atât. Și nicio interacțiune cu celălalt nu e nici ea întâmplătoare, ci are caracteristica permanenței. Și nu o putem rata, această întâlnire cu celălalt.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…