Din punctul meu de vedere, atitudinea pe care aș adopta-o în acea situație, în acel moment fără ieșire, e aceea de a susține că indiferent ce ar fi, tot trebuie să existe o posibilitate și dacă încă nu o vedem, înseamnă că e vorba de o altfel de posibilitate… Și, până la final, am să concluzionez de ce acest lucru e așa.
Sintetizând și trecând și într-un alt registru, în diferite împrejurări de viață, dar și în ce privește planul social-politic, cât și contextul acesta actual, noi tindem, într-un sens general, să asociem puterea cu ceva străin, sau o instanță diferită, de un fel sau altul, care ne supune, pe noi sau pe alții. Tindem să vedem ideea de putere ca fiind o relație de supunere, de către cei care o dețin, față de cei care nu au aceeași putere… Considerăm implicit și că acel cineva ne poate supune și astfel trebuie să manifestăm o opoziție. Dar, în felul acesta, noi ne exprimăm și manifestăm libertatea ori puterea, cele proprii?
Se întâmplă uneori și să spunem, mai mult, că tot cineva se joacă cu regulile, că le schimbă pe unele și introduce altele noi, după bunul plac. Și deseori oamenii au gândit și acționat după acest tipar, lucru care nu poate duce nicăieri, decât poate la un regres spre infinit, putând mereu alții să introducă alte reguli și să le elimine pe celelalte…
Noi am proiectat aici „inamicul” în afara noastră. Dar de ce neapărat scopul acela, necunoscut nouă, trebuie sa fie unul rău? Nu la fel de bine puteam să proiectăm pentru noi un bine, în sens personal, și nu un rău în sens generalizat? Nu vrem poate să credem într-o altfel de instanță superioară, însă socotim, totuși, că ne aparține dreptul de a împarți sau a separa binele de rău… Dacă, după cum am presupus în contextul precizat, e adevărat că nu există în afara noastră nicio altă instanță superioară nouă, atunci de ce am presupune un rău ireductibil?
Niciodată lucrurile nu s-au desfășurat după o regulă, iar întâmplarea are ca revers necesitatea. Și crezul pe care îl am și pe care mi l-am păstrat, nestrămutat, e că atâta timp cât tu vrei să realizezi un lucru și ești convins că pe acela îl vrei, chiar dacă nu există niciun drum înspre acolo, este cu trebuință că acea cale va apărea, cumva, spre a-ți confirma credința și îndrăzneala, sau, de fapt, însăși biruința.
Când poate vei ajunge, la un moment dat, să te afli într-o situație în care nu vezi, realmente, niciun fel de ieșire, ca atunci când ești în unul din acele momente când, cu siguranță, ai încercat totul și ai și epuizat totul, cu un efort prea mare în raport cu puterile tale, și prea îndelungat, atunci când nu mai există nicio altă variantă care să mai îți fie cu putință, și atunci se naște în tine sentimentul acela pe care l-am denumit neputință, tocmai atunci simți un alt fel de putere, de o altă natură, și căreia niciuna dintre toate forțele celelalte nu i se poate opune. Dar ce e identic mereu cu sine și necesar astfel, în orice lume posibilă? Sau, în altă ordine de idei, tu ai făcut de fapt acel lucru care era, în alt fel, cu neputință, când ai creat acele condiții, necesare – întocmai pentru aceasta?
Puterea ne supune pe unii cât și pe ceilalți, într-un joc unde miza e nulă. Puterea, la scara cea mai largă, și de pe cea mai înaltă treaptă, nu e decât o iluzie, este un mod de a nu trăi în acord cu tine, ci în raport cu alții, ierarhic, în funcție de un grad diferență. Și când privim în felul acesta, nu ne autolimităm să privim relațiile dintre oameni ca pe niște linii paralele, trasate drept între fiecare dintre persoane, fără intersectări, fără alte raporturi decât de contrarietate si opoziție?
Cum putem conduce de la un singur nivel sau centru, de unii singuri, separat de ceilalți indivizi? Există o mulțime deschisă de niveluri posibile, de unde se desfășoară jocul, și nu e o simplă relație în sens unic între cel care e deasupra și cei fără o asemenea putere, ci există diferite relații și suprapuneri între diferite situații, interferențe, imprevizibil, variabile și necunoscute, și nu există o mare mulțime închisă de elemente…
Cum am putea crea o ordine de tip artificial, care să o substituie pe cea naturală, dacă nu putem tocmai să concepem că există o instanță și ordine superioară? Jocul pentru putere ne ține captivi… Ne face să fie imposibil să mai ne concentrăm spre o ieșire… În sens istoric, e perpetuarea aceluiași tip de conflict, sau conflicte, ce se repetă mereu, așa cum noi singuri putem să ne închidem în cercul acela… Și aceasta poate fi o concluzie cu caracter tare. Tema la care am ajuns până acum nu este, în niciun caz, epuizată, așa că vor rămâne de aici aspecte de reflectat, iar pe unele urmează să le continui într-un articol viitor.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
