DILEME – Aura CIOBOTARU – Este lumea totalitatea faptelor noastre?

   Imaginea lumii este dată de totalitatea faptelor noastre. Este aceasta o imagine completă asupra lumii? Ne dorim și avem cu toții nevoie de o interpretare totalizatoare asupra lumii, a faptelor ce se petrec în lume, al căror subiecți ai percepției și experiențelor suntem.  Experimentăm și exprimăm lucruri despre realitate și propriile percepții, întâmplări ale noastre ce au loc în lume, sau reflecții proprii, cât și relaționăm cu ceilalți, prin intermediul limbajului nostru. Pentru Wittgenstein, lumea este totalitatea faptelor. Dacă Wittgenstein spune că limbajul cuprinde lumea, el se referă aici la o relație pe care el o consideră în mod direct una de reprezentare, de tip pictural, între lucruri și faptele lumii și, pe de altă parte, noțiunile și enunțurile noastre, așa cum le exprimăm, în mod corect, în limbaj.

   Este pentru noi suficient să privim această relație, pentru a înțelege tot ce se petrece și are loc în existența noastră și în lume? Putem să avem o astfel de imagine totalizatoare a lumii? Când punem întrebarea aceasta, noi intervenim, prin aceea că o formulăm, ca subiecți. Fiecare are propria sa lume, dacă fiecare are propria percepție despre lume? Este tot ceea ce spunem cu sens și tot ceea ce există? Ce este lumea? Dacă este esențial să avem o imagine a lumii, completă, formată de totalitatea faptelor ei, ne dă aceasta și o înțelegere totalizatoare asupra lumii? Sau această nevoie provine dintr-o dorință a noastră de înțelegere totalizatoare asupra existenței și lumii? Încape loc și de unele discuții care nu ne rămân, până acum, lămurite? Ce sunt binele, adevărul, dreptatea, frumosul – de la morală la estetică, și, în cele din urmă, la credință – implicând sensul vieții? Ce înseamnă să reușim să comunicăm autentic cu ceilalți, despre problemele cu adevărat importante pentru existența noastră?

   Întâi aflăm uimirea, surprinderea că ceva există – în starea de deschidere. Și am vrea să fie ceva mai mult decât putem să spunem, să chestionăm, să interogăm, pentru că orice își are și opusul lui, orice – nu ne e garantat și știm că ceva, totuși, rămâne – mai mult decât o înțelegere sau aranjament ce pot să nu mai funcționeze, când  orice condiții se schimbă substanțial. Care este, atunci, acel lucru care ne reflectă așa cum suntem noi și cum se reflectă lumea, pentru noi, așa cum este, în mod necesar? Ceva e cu necesitate adevărat sau e doar la un moment-dat și e valabil doar pentru un anumit context? Cum ne raportăm, noi cât și cu ceilalți, în diferite situații? Cum facem diferența între lucrurile semnificative din existența noastră și cele ce se petrec fără a avea necesitate? Cum putem identifica ceva despre cine e cineva, la un moment dat și cine e el în chip esențial? Ce este permanent? Ce este doar în mod întâmplător? De care dintre ele ar trebui să ținem cont în relațiile cu ceilalți? Nu știm mereu dacă ceea ce exprimăm sau exprimă cineva la un moment dat este și ceea ce ține de esență, sau este doar în anumite circumstanțe. În toate aceste feluri de interacțiuni între noi am vrea și ne e necesar să găsim niște principii cu caracter universal, în sensul cel mai formal, și pe care să le putem, astfel, universaliza.

   Avem și nevoia de a ne raporta și a face apel, cumva, la o instanță superioară? Cum putem să identificăm și să păstrăm, în chip constant, permanent, referința a tot ce reprezintă ce e important cu privire la existența noastră și această lume? Ce îmi rămân, mie? Ce-mi rămân eu, și ce-mi rămâne? Ceva spunem că este în mod necesar atunci când el își păstrează referința și identitatea – în orice lume posibilă. Ce mi s–a dat și îmi e al meu în chip necesar, orice și indiferent ce condiții ar fi schimbate? Este acest lucru provenit dintr-o credință ultimă, fundamentală în încercarea noastră de a susține pe ceva, pe un temei, existența noastră? Sau este o credință primară, ea înseși nefiind nevoie a fi întemeiată la rândul ei?

   Avem în structura noastră, ca ființe, aceste principii ultime sau temeiuri – pentru a avea un rol justificativ pentru tot ce are loc în existența noastră? Sau avem temeiuri să cunoaștem că le avem în mod structural? Filosofii au formulat și identificat principii ce pot fi universalizate, după care să ne ghidăm viața, din nevoia noastră de a ne orienta și de o legătură între noi și lume (și aceasta prin credința în ceva superior lumii, o instanță de ordin superior sau instanță supremă). Este acesta un postulat al rațiunii noastre? Sau un deziderat al sufletului? Este ceva ce ne ghidează din interior, chiar și când spunem: către lucrurile însele – în cel mai raționalizat mod? Ce este, până la urmă, o imagine a lumii? Sau ea este reflectată, până la urmă, dintr-o imagine a lui Dumnezeu? Conform cu ceea ce spune teoria religioasă despre crearea noastră, se presupune că noi reflectăm chiar o imagine a lui Dumnezeu. În această lume ne întâlnim și cu împrejurări în care, de exemplu, suntem agenți în mod direct sau indirect, ai unor acorduri, înțelegeri, promisiuni – de la cele care ne privesc atât de la nivel social-politic, ca aranjamente după care ne organizăm ca indivizi în societate, până la contexte individuale – care ne privesc cel mai direct, poate. De asemenea, ne exprimăm dorințe, intenții, sau emoții – trăind laolaltă cu ceilalți.

   Toate aceste tipuri de cunoștințe, cred, le experimentăm la diferite niveluri, în existența noastră. Și, de asemenea, ni le însușim prin experiență. Ni le aprofundăm și le interiorizăm, prin înțelegere, care vine din autoreflecție, din conexiunea autentică cu ceilalți, și apoi le exprimăm și le întrebuințăm în tot ce privește actele noastre de gândire, voință, decizie, și în ce privește aprecierile și evaluările pe care le facem. Ni le însușim, cel mai mult, în ce privește atitudinile pe care ni le formăm, și modul în care ni le exprimăm, și prin care percepem. Cât și modul cum reacționăm și, în cele din urmă, răspundem, față de situații cu care ne întâlnim în viață. Mai departe, experiențele pe care le avem cu ceilalți, am vrea să ne reflecte cum suntem noi, în cel mai bun mod. Vrem și să fim văzuți așa cum suntem, să fim descoperiți și să ne descoperim, să ne cunoaștem pe noi mai bine, mai clar.

   Avem nevoie și să vedem confirmarea că ceea ce avem noi de comunicat pentru ceilalți a ajuns, într-adevăr, la ei. Vrem de asemenea să fim asigurați și că reflectăm în ceilalți cine suntem sau ceva despre noi, în chip autentic. Există un argument prin care să arătăm că am putea să realizăm această comunicare și scopul ei? Această reușită și acest fapt împlinit reprezintă realizarea întâlnirii cu celălalt, când fiecare vede ce reflectă celălalt, cât și, e dispus să primească. Și e dispus ca și el, la rândul lui, să dăruiască. Aceasta implică faptul de a avea responsabilitatea să reflectăm, ca reprezentanți, trăsăturile lui Dumnezeu în lume – prin ceea ce voim, simțim, gândim și în tot ce facem, față de fiecare dintre cei pe care îi întâlnim. Cred că noi ne reflectăm unii în ceilalți și avem o datorie de a realiza aceasta clar. Și că nu există întâlniri întâmplătoare. Dăruim prin atenția noastră pe care o oferim celorlalți, prin care le arătăm importanța pe care-o au pentru noi. Îi ascultăm pe ceilalți, îi întâlnim, îi întâmpinăm și putem să așteptăm să fim întâmpinați de ei și să ne recunoaștem între noi, în felul în care suntem, al nostru, cel mai propriu.

   Care este momentul în care îți dai seama că se face ziuă? Când umbrele dispar? Dar, cum? Pentru ce? Este momentul când îl recunoaștem pe celălalt, și îl vedem pe aproapele și seamănul nostru. Probabil că lumea este, în tot acest fel, totalitatea faptelor, a celor ce se petrec, a celor ce au fost, a celor ce pot să fie.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…