Ce e probabil pentru noi să putem cunoaște cu adevărat? Ne aflăm aici, printre multe lucruri întâmplătoare și ne dorim să cunoaștem mai bine ce este lumea aceasta, precum și lucrurile din jur. Vrem să cunoaștem ceva care să rămână constant, în mijlocul acestor lucruri ce se perindă prin jurul nostru, care apar și dispar. Am vrea să privim în față lumea așa cum este ea, ca și când am privi afară printr-o fereastră deschisă larg. Am vrea să o vedem ca pe o imagine a ei reflectată în oglindă, prin ochii noștri. Și am vrea cu toții să găsim un loc unde să ne aflăm deopotrivă cu ceilalți, sub același colț de lume.
Câteva concluzii… La final de temă și de capitol, așa cum mi-am propus, o să ofer, pe baza tuturor reflecțiilor mele, și niște concluzii proprii și dintr-un alt punct de vedere decât ce a fost până aici. Mi-am dorit, așadar, să caut răspunsurile pentru a rezolva „situația ambiguă”, descrisă anterior sau, de fapt, ca să o dizolv.
Oricare dintre noi ne putem confrunta oricând cu o astfel de situație și de aceea formulez câteva întrebări și am îndemnul să reflectăm. Crezi în cunoaștere? Crezi că este posibilă cunoașterea cu adevărat sau este limitată doar la cunoașterea umană și ceea ce cunoaștem noi poate fi doar o porțiune a cunoașterii cosmice?
Întâi, cunoașterea este un proces ce se petrece în lumină. Cunoaștere înseamnă să fii cu ochii deschiși. Viața noastră presupune o predispoziție spre cunoaștere, adică să fii gata să accepți că ea te poate surprinde, în orice loc, în orice moment. Dacă crezi în puterea cunoașterii, ai avantajul certitudinii. Iar certitudinile ne sunt utile, sunt folositoare practic. Ele duc la crearea de sensuri și înțelesuri de care poți să te înconjori, ceea ce este valabil și când te afli în mijlocul unor situații ambigue.
Apoi, cunoașterea este o opțiune. Asumarea cunoașterii și perceperea ei, ca fiind cunoaștere corectă și definitivă, înseamnă practic cunoașterea care să îți creeze perspectiva devenirii și transformării. Întâi, avem relația dintre formă și conținut. Este interesant faptul cum materia își găsește forma minimă pentru conținutul maxim. Cercul e forma minimă a suprafeței maxime. Spre deosebire de cerc, oricare altă figură plană, de exemplu romb, necesită o formă mai mare pentru aceeași suprafață. Ca derivată, sfera e suprafața minimă cu volum maxim.
Natura și-a căutat și și-a găsit formele de concentrare maximă. Într-o sferă e cuprins cel mai mare volum în cea mai mică suprafață, pe când cubul sau piramida, pentru același volum de materie, necesită o formă mai mare pentru același conținut de materie.
Făcând o trecere, toate formele fundamentale de agregare a materiei din spațiul cosmic, adică soarele, planetele, stelele, sunt sferice. Și putem doar să ne gândim că există miliarde de stele, ce pot lumina unele dintre planete…
Din toate cele spuse până acum, se reflectă următorul fapt important: cunoașterea este un proces ce se petrece în lumină.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
