Ce e probabil pentru noi să putem cunoaște cu adevărat? Ne aflăm aici, printre multe lucruri întâmplătoare și ne dorim să cunoaștem mai bine ce este lumea aceasta, precum și lucrurile din jur. Vrem să cunoaștem ceva care să rămână constant, în mijlocul acestor lucruri ce se perindă prin jurul nostru, care apar și dispar. Am vrea să privim în față lumea așa cum este ea, ca și când am privi afară printr-o fereastră deschisă larg. Am vrea să o vedem ca pe o imagine a ei reflectată în oglindă, prin ochii noștri. Și am vrea cu toții să găsim un loc unde să ne aflăm deopotrivă cu ceilalți, sub același colț de lume.
Până aici, s-a conturat problema confruntării cu apariția, uneori, a unor „interacțiuni de forțe și câmpuri” care, aparent, nu își află explicația, și cu efectele experimentate în cadrul procesului de cunoaștere. Ce poate concluziona cineva care s-ar afla acum în poziția de observator? O să vă spun întâi ce am concluzionat eu. Aceste lucruri reies în exemplele descrise, și cu alte detalii. Complexitatea cazurilor descrise a adus în discuția de până acum elemente de fizică generală și elemente de fizică cuantică. Și lucrurile mai sunt încă de clarificat.
Cu referire la exemplele pe care le-am ilustrat, se observa de acolo că, în practică, uneori, experimentăm lucruri unde nu mai putem să folosim precizia, iar uneori, cele mai ample cunoștințe teoretice nu mai pot sa îi servească cuiva într-o împrejurare care iese din tiparele obișnuite. Am precizat deja unele aspecte pe care le consider clare, despre forța din fizică, inclusiv despre starea cuantică. Iar reflectând și între timp, am găsit câteva concluzii pentru a evidenția două aspecte pe care le consider. Și despre primul am sa fac referire aici. În primul rând, e important sa ne clarificăm niște lucruri, când facem apel la cunoștințele din anumite domenii ale științelor. De exemplu, să știm că avem mai multe tipuri de mărimi, să știm să facem deosebirea între materia fizică și materia chimică, și dacă cea chimică are compoziție și proprietăți, cea fizică are masă și proprietăți. – Dar ele ne arată starea materiei? Ne arată obiectele, cu proprietățile respective. Apoi, având date mărimile de diferite feluri, putem prin observare și măsurare să culegem date din realitate, și să le oferim valori, pentru a putea opera cu ele. Acest lucru oare este unul promițător? Pare a fi un lucru mai complex să luăm în considerare, într-o situație singulară, toate particularitățile, cu toate gradele lor, având în vedere și obiectele date, dar și alte relații implicate, precum și elemente de spațiu, de poziție, de cadrul în general, toate conectate.
Voiam să știm și ce e câmpul în jurul corpurilor și dacă e el ca o extensie a proprietăților particulelor sau e un mediu? Și in ce fel? Voiam mai înainte să găsim „poziția potrivită” din care să privim, din unghiul potrivit. Nu ai nevoie să privești dintr-un unghi potrivit și cum nici nu se petrece ceva care să aibă nevoie de „privirea potrivită”. Nu există o „vedere potrivită”. Dintr-un alt unghi, fenomenul numit în fizică „decoerență” poate fi văzut ca pierderea de informații, dintr-un sistem către mediul său. Considerat izolat, dinamica sistemului este neunitară. Dinamica sistemului singur, tratat izolat de mediul său, este și ireversibilă. „Legătura cuantică” este, deci, generată între sistem și mediul său. Nu e nevoie ca tu să le descompui, să obții părțile din întreg, și apoi re-compui. Nu există, de fel, un mod de a le așeza în „poziția potrivită” și nici a le așeza ca într-o imagine în care să pătrunzi cu privirea.
Gândindu-ne la sensul curgerii timpului sau „săgeata timpului”, ne aducem aminte că timpul este ireversibil. Ce mai poate rămâne de spus? Există „comparativ”, dacă vrem, și unele fenomene reversibile. Cum sunt aceste fenomene? Și exemplific: fenomenul „mișcării punctelor materiale”, pe care îl datorăm efectului gravitației; în continuare, „mișcarea planetelor în jurul Soarelui”,aproape ceva relevant…
În al doilea rând, avem mecanica cuantică. Aceasta, însă, ne relevă numai prezența obiectelor și proprietățile lor. În mecanica cuantică, toate obiectele au o proprietate de undă și o proprietate de particulă, dar ele nu sunt nici una, nici alta. Măsurarea unei observabile modifică starea cuantică, iar măsurarea simultană, cea în succesiune imediată, a două observabile, poate duce la rezultate diferite, în funcție de ordinea în care au fost făcute măsurătorile. Pe de altă parte, unda e un fenomen ce determină oscilații într-un mediu material. Acele oscilații determină variația în timp a mărimilor din acest sistem așa cum e el acum. Firește, obiectele cuantice determină efecte cuantice. O dată, împrăștierea particulelor – ele realizează mișcarea, și al doilea lucru e deplasarea unei părți din energie – fiindcă aceasta poate să o transforme, dintr-o formă în alta.
Oprindu-ne la nivel microscopic, oare nu ne întâlnim chiar cu „materia amorfă”? Pare ceva ca atunci când ai lua un obiect și l-ai diviza până la infinit, sau poate merge mai bine spus să îl descompui, până dispare de tot. Și mai departe, aceste particule cu lungimi de undă, când vrem să le privim, nu ne relevă doar proprietățile lor și posibilitatea să cunoaștem. Dar ce putem să cunoaștem? Mai e, atunci, „cunoașterea adevărată”, posibilă?
Până aici, putem să ne imaginăm stânca lui Sisif, în acea bucată de piatră pe care o urcă, egal, din „lumea subpământeană” și până ajunge în vârful muntelui. Iar ajuns aici, se poate opri, în acea singură clipă, spre a privi linia orizontului. Este unul dintre acele momente, ca și în existența noastră, când vrei să îți iei o clipă de răgaz, de respirație, să fii și atât. Eroul nu se mai confundă cu piatra aceea, pe care pare că o poartă cu sine, și uneori pare că se confundă cu ea. Aerul acela, purtat din înălțimi, prin straturile atmosferei, parcă te îmbie să îți așterni un loc acolo și să privești la filmul ce se derulează, început acum. Și vezi acel șir de lucruri, poate fără a fi mai mult decât atât, această desfășurare de lucruri și de întâmplări, confirmându-ți că nu e nevoie, că nu ai nevoie să fie mai mult. Fiecare om are o poveste de viață proprie. O poveste reprezintă un șir de fapte legate între ele, ce aparțin unei singure ființe. O poveste e, de altfel, și un singur lucru ce se petrece doar o singură dată. E povestea unui singur om.
Și las câteva gânduri, pentru tot ce am spus sau doar am lăsat subînțeles aici, cât și pentru data viitoare. Intersecția niciunei mulțimi e Universul. Conjuncția niciunui argument e tautologia. Când o mulțime e vidă, orice „x” e posibil. Nu în cele din urmă, revin și la un gând al meu, mai de la început. Ne aflăm pe noi, aici dar totodată și la capăt, ca într-o prelungire. E acest „câmp”, a cărui natură nu o cunoaștem. Noi suntem la confluența cu celălalt.
Cât despre pisică, am lăsat-o în cutia unde se află închisă. Poate că tot nu îmi doresc, nici acum, să fie acolo. Cu certitudine, însă, nu e experimentul meu.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
