DILEME – Aura Ciobotaru – Despre limitele cunoașterii (1)

Ce e probabil pentru noi să putem cunoaște cu adevărat? Ne aflăm aici, printre multe lucruri întâmplătoare și ne dorim să cunoaștem mai bine ce este lumea aceasta, precum și lucrurile din jur. Vrem să cunoaștem ceva care să rămână constant, în mijlocul acestor lucruri ce se perindă prin jurul nostru, care apar și dispar. Am vrea să privim în față lumea așa cum este ea, ca și când am privi afară printr-o fereastră deschisă larg. Am vrea să o vedem ca pe o imagine a ei reflectată în oglindă, prin ochii noștri. Și am vrea cu toții să găsim un loc unde să ne aflăm deopotrivă cu ceilalți, sub același colț de lume.

 

Pentru a „ajunge” la celălalt, ce-ar trebui să putem face? Să fim o poartă, o punte de trecere, precum un „portal”? Însă, imediat ne surprindem pe noi, ca observatori, așa cum se și întâmplă mereu. Cum putem să găsim o corespondență între două imagini sau un lucru și reprezentarea lui? Sau se poate ca și noi să ne găsim în relația aceasta? Cum am putea să aflăm ce e lumea aceasta? Cum am putea să facem, în același timp, să fie ceva și să fim și noi?

Se întâmplă, câteodată, în relațiile personale, să ne întâlnim cu situații și elemente care nu erau prevăzute sau să experimentăm situații care nu sunt clare. Confruntându-mă, la un moment dat, cu ambiguitatea unor situații din viața mea, cu privire la care lucrurile, în mod firesc și natural, trebuiau sa dea un anumit rezultat, așa cum ar fi fost de așteptat, observam că, de la un moment la altul, rezultatele nu mai corespundeau cu datele din realitate. Îmi dădeam seama că totul începea să fie cuprins de semnul îndoielilor. Trebuia, de aceea, să spun stop.

Generalizând, așadar, am văzut că diferite lucruri pot uneori să se desfășoare sub o anumita formă, încât nu mai par să țină cont de o ordine și nu se mai „comportă” conform „modelului”. Modelul nu mai reflecta, deci, caracteristicile pe care lucrurile acelea, în mod natural, le aveau cu puțin timp mai înainte. Fenomenele ce au loc nu mai reflectă o legătură și o continuitate, iar lucrurile nu mai corespund cu „legile generale” și se află în afara legilor logicii. Așadar, acțiunea se desfășoară în afara oricăror parametri. Pentru a putea să închei acest conflict, trebuia să găsesc o explicație, care să mă facă să văd lucrurile din poziția corectă.

Ne putem gândi, comparativ, la un program informatic bine pus la punct, structurat după algoritmi bine determinați, imposibil să dea eroare. Cu toate acestea, însă, dintr-un motiv oarecare, neprecizat, programul nu mai funcționează. Scăpat de sub orice parametri, acesta trebuie, cu necesitate, dezinstalat și șters. Cel mai probabil, va fi înlocuit sau creat din nou și, poate, compus tot la fel.

Revenind la situația ce mă preocupa de la început, există o singură diferență față de cazul programului informatic creat artificial. Și acea diferență e pentru că prima situație se petrecea în „lumea reală”. Din acest singur motiv, ca să pot să închei conflictul, trebuia să înțeleg ce se întâmplă, aveam nevoie de o explicație, care să mă facă să văd lucrurile din poziția corectă.

Pentru a face legătura între situația aceea și tema generală, a posibilității „cunoașterii adevărate”, voi încerca să formulez un exemplu, făcând legătura între cunoaștere, ca scop general și, pe de altă parte, raportarea la o situație particulară de viață. Așadar, să continui exemplul inițial, presupus. Mai departe, întunericul a luat locul luminii. Privind în jur, lucrurile cele mai familiare, acelea care erau înainte obișnuite, păreau că își pierdeau, de la un moment la altul, semnificațiile, precum și funcția pe care trebuiau să o aibă, păreau că se estompează, ca în final să se piardă, de tot. Tot ce vedeam în jur avea locul lui, ca și înainte, toate obiectele acelea familiare aveau aceleași poziții în spațiu, dar nu mai aveau proprietățile lor, iar formele își pierdeau funcțiile asociate. Păreau ca își pierd și contururile, formele erau parcă distorsionate, spațiul nu mai era cel familiar, totul se dispersa, ca și cum elemente nedefinite se aflau într-o continuă mișcare, fără un sens, purtate de către o „forță necunoscută”, dintr-un loc în altul, care nu mai era, de fapt, spațiul acela inițial, nu mai avea o determinare, nu mai reprezenta nimic familiar, totul era înlocuit de acea „forță”. Căutam un punct de sprijin, unde să pot să-mi opresc privirea, să spun stop. Dar toate obiectele, așa cum le știam înainte, parcă acum nu mai aveau sens sau nu mai eram sigură de nimic. Dulapul spre care încercam să-mi fixez privirea nu mai se susținea pe nimic, ca și celelalte obiecte, iar totul era distorsionat. Ceea ce înainte avea o imagine clară, acum reprezenta imaginea distorsionată a ceea ce era. Deși oricare dintre obiecte erau cele pe care le știam și camera în care se petreceau toate era aceeași de până acum. Dar acum acea forță sau prezență sau oricum s-ar fi numit fenomenul se suprapunea cu spațiul. „Ceva” necunoscut părea că înlocuia spațiul așa cum îl știam. Voiam să opresc totul, dar nu puteam interveni în mod independent, ca și cum eram „parte” din proces. Și dacă, într-adevăr, așa era, nu mai aveam „puterea” să interacționez în mod independent cu lucrurile și realitatea din jur. Totul era ca și cum „altcineva” privea imaginile înainte ca ele să ajungă la mine. Imaginile pe care le vedeam erau ceea ce vedea un alt „observator”, care avea alte unități de măsură decât cele pe care noi le cunoaștem. Acest observator a intervenit, așadar, în percepția lucrurilor din exterior. Mai mult de atât, chiar, acest lucru mă făcea să mă îndoiesc și despre felul în care eu mă percep pe mine și nu mai eram sigură de ceea ce pot, nu mai știam cum să mă raportez la tot ce se întâmpla. Eram și eu eram acum parte din acel „experiment”?

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…