DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum te simți bine cu tine însuți?

   Totul pornește cu o mărturisire auzită, făcută cuiva: „Nu am nicio amintire reală cu tine. Am doar toate amintirile mele în care ai fost, cu mine, dar, despre tine.” Consider că, pentru început, suntem cu toții în mintea și în gândurile cuiva. Pornim, adesea, cu cele mai pure intenții în viața pe care vrem să o construim alături de o altă persoană. Pe parcurs, avem să aflăm și să fim înconjurați de diferiți oameni, care au diferite tipologii. Începem să cunoaștem toate aceste lucruri și să le cunoaștem și recunoaștem despre ceilalți. Câteodată, ne oprim să reflectăm asupra vieții pe care am petrecut-o între ceilalți și vrem să vedem o ordine în toate aceste întâmplări și împrejurări. Ce putem cunoaște despre un om? Dar despre timpul acelui om? 

   Putem să caracterizăm o persoană după anumite însușiri semnificative sau comportamente pe care le-a avut până la un moment dat și chiar să îi putem prevedea felul în care va fi și în alte împrejuri, ulterioare. Dar care este legătura între cine este un om și viața pe care o trăiește? Unde putem situa limitele? Există o știință bine definită despre comportamentul uman care să poată să încadreze tot ce aparține existenței umane? Există o diferență între ce vedem despre un om, din afară, și felul cum i se petrec lui acele lucruri? Filosofi semnificativi care au vorbit despre posibilitățile noastre de cunoaștere despre lume, precum L. Wittgenstein, ar susține că nu există nicio diferență între cum se simte ceva pentru o persoană și cum se exprimă sau se vede acel ceva și pentru ceilalți. Așadar, am putea cunoaște pe ceilalți pe baza comportamentelor lor realizate în mod constant. 

   Cu toate acestea, tindem să credem că poate mai e ceva, mai important, despre viețile noastre și ale celorlalți, care să fie de o altă natură sau origine. Am să fac referire la timp, pentru că eu consider că ceea ce dă identitatea unei persoane este timpul trăit, timpul individual. Un fapt comun este că suntem cu toții, la un moment dat, într-un timp comun cu al celorlalți, trecem prin viața cuiva, trăim printre ceilalți. În sens psihologic, suntem și petrecem timp cu ceilalți și prețuim acest timp. Uneori, timpul fizic nu se suprapune cu acela psihologic. Putem fi printre ceilalți, dar singuri, sau putem fi cu cineva, care nu e prezent acolo atunci. A considera, pe de altă parte, timpul petrecut cu ceilalți în sens fizic, material, ar însemna să măsurăm valoarea timpului, în timpul care s-a scurs și a trecut. A petrece timp cu ei ar însemna a pierde din timpul tău, măsurat în unități, ca timp care s-a consumat. Cum ar arăta acest lucru pentru cineva, considerând sub acest aspect? Cum ar putea să se simtă acest lucru, pentru el și pentru ceilalți? 

   Este locul din care cineva a plecat și mai sunt, apoi, locurile din care a lipsit. Dar înseamnă a fi lipsit din timpul tău, pentru că timpul trece oricum. Ai fost în afara oricărui timp, rămas în afara timpului. Ai fost cu tine însuți în timpul ce l-ai pierdut și fără a fi cu ei. Așa pare să se încheie.

    O concluzie e aceea că nu este niciodată necesar să fi în timpul celorlalți. O a doua concluzie e că întotdeauna ai fost cu tine însuți. Dar, ai fost bine cu tine însuți? Acest lucru duce la o altă continuare și o să închei cu gândul că, după ce îți vei da răspunsul la întrebare, poți întotdeauna să știi că, atâta timp cât ești și ai o scânteie în tine, ești aici și poți să o lași deschisă, să se poată aprinde, de către ceilalți, către ei.  

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…