DILEME – Aura Ciobotaru – Cum știm să valorificăm libertatea noastră?

Într-un context cum este cel actual, ce duce la implicații directe asupra vieții noastre ca indivizi, cât și în cadrul comunității, în ce privește calitatea relațiilor dintre noi, consider potrivit să fac câteva considerații despre libertate. Consider mai întâi că, pe fondul multor probleme nou apărute, libertatea și-a pierdut, conceptual, sensul ei originar, devenind o idee, asociată unui context. S-au creat, de aici, confuzii majore, ajungând la idei precum: „libertatea e un privilegiu al celor care dețin o anumită putere” sau acest enunț, ce e extrem de dubios, că „trebuie să luptăm cu orice preț pentru a ne dobândi libertatea”. Și altele din același registru…

 

Ca oameni, mai întâi, avem drepturi, nu privilegii, și în mod întemeiat și fundamentat, direct și prin sursa pe care o avem. Libertatea, aici, este un drept al nostru înnăscut. Libertatea, de asemenea, în oricare dintre sensuri, nu are nicio legătură cu ideea de putere. O să fac mai clar acest lucru, oferind un context. Să presupunem că ne aflăm în situația de a lua parte la un „joc”, fiecare dintre noi având diferite poziții. Cu toate acestea, jocul, așa cum știm deja, se bazează pe un set de reguli, stabilite dinainte, de comun acord. Avem, astfel, cu toții șanse egale de câștig? 

 

Fiecare își dorește să câștige, în raport cu ceilalți. Fiecare este conștient, în același timp, și de poziția pe care o ocupă față de ceilalți. Privind cum stau lucrurile mai de aproape, vedem și că unii ocupă pozițiile mai înalte, pe când alții, în raport cu primii, sunt chiar dezavantajați, prin pozițiile particulare în care se află, ca indivizi. Aceștia, am putea spune, au pornit din start cu o „neșansă”, de la inceputul jocului. Dar este oare așa? Și, în mod similar, am putea spune și că unii din start au pornit cu un avantaj? De aici ar putea apărea și interveni în discuție problema pozițiilor de putere pe care le ocupă fiecare. Dar puterea și libertatea nu reprezintă acelasi lucru, puterea altora ne poate limita propria putere la un moment dat, dar niciodată ea nu ne poate nega libertatea noastră, cu posibilitatea realizării ei. Pe de altă parte, revenind la situația imaginată, fiecare individ are și libertatea de a nu participa la joc. Și unii ar putea să spună, tot aici, că ei, din start, prin pozitia pe care o dețin, sunt excluși din joc. Sau alții ar putea spune că, odată intrați în joc, nu mai pot beneficia de dreptul de exit, costurile fiind mai mari decât își permit. Dar de ce acest lucru? Consider că, în primul rând, nu există un singur tip de joc și aceasta ar elimina și „problema” că unii sunt mai avantajați decât alții, sau că alții nu își permit costul ca să participe la joc. De altfel, problema nu ar mai fi pusă în termeni de „câstig” sau „pierdere”. Mai mult, chiar, oamenii ar identifica situația reală, a existenței și a posibilității mai multor „tipuri de joc”.

 

Toate aceste aspecte trimit direct la problema libertății. Nu există, în niciuna dintre situațiile de mai sus, varianta de a susține că cineva are mai puțină libertate decât altul, ori că „alții” dispun de o libertate pe care ceilalți nu o au și ei. Nimeni nu poate să susțină că nu e liber în indiferent ce relație ar fi cu un alt individ. Nimeni nu poate, de asemenea, să îmi spună că nu sunt liber într-o „anumită privință” și că ar trebui să renunț la ceea ce mi-am propus să obțin, într-o situație concretă. Imediat aș pune o asemenea remarcă sub semnul, cel puțin, al ambiguității. Pe ce bază de date? Nu se poate spune, indiferent de puterea unuia și indiferent de pozitia celui care nu are acea putere, că eu nu pot să câștig jocul sau chiar nici să nu particip la el. Și ce mă îndreptățește să o spun? Dacă eu îmi cunosc libertatea mea, nu mă mai poate abate nimeni, fiindcă adevărul nu poate fi dezmințit. Altfel, probabil, oricine e liber să spună că, dacă vreau să joc, nu aș avea nicio șansă și atunci de ce să încerc? Și ca să pot merge și mai departe, nu ar trebui oare să fiu recunoscătoare pentru bunăvoința de care el mi-a dat dovadă?  Numai că, de fapt, eu am și posibilitatea să joc, cât și pe aceea să câștig. Cu siguranță există diferite jocuri „de putere”, așa cum există și plăcerea celor care le fac. Și există și libertatea pe care o am eu, să nu fiu de acord cu tipul de joc ce e propus la un moment dat. Mai mult de atât, eu pot să fiu în alt tip de joc și pot să identific și să propun alte criterii pe care le am în vedere. Nicio putere, de orice nivel, nu îmi poate limita libertatea. Dar e nevoie pentru asta să știm cum stau aceste lucruri, cât și de ce ele stau așa. 

 

Arbitrarul în luarea deciziilor, de către conducătorii statului, ca și stagnarea cetățenilor în fața acestor situații suprimă implicarea indivizilor în realizarea libertății proprii și urmărirea fericirii. Toate acestea sunt efecte directe ale folosirii unor practici și a unor mecanisme precum separarea intereselor comunității, ducând la non-cooperare, centralizarea pe baza niciunor mecanisme și criterii fundamentate și solide, ce duce la lipsa cooperării între instituții, izolate unele de altele. Toate aceste tipuri de practici și mecanisme implică, pentru indivizii și ei izolati în interiorul comunității, ineficiența comunicării cu instituțiile, procesul administrativ transformându-se în inversul a ceea ce trebuia să fie, conform cu funcția pe care o avea de realizat. Legatura dintre stat și cetățeni nu poate să fie și una fundamentată pe încredere, ceea ce nu privează pe niciuna dintre părți și nici nu o privilegiază? 

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…