DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum știm să mai trăim?

   Cum știm să ne trăim mereu viața pe care o avem înainte? Într-o lume în care totul nu e durabil, în care ne mișcăm și accelerăm către scop, cu foarte mare rapiditate, și cu o încredințare pe care o dăm și o presupunem că ne este de cuviință, ne implicăm în realizarea unor sarcini, activități, planuri pe care le urmăm îndeaproape. Aceasta ne întreține credința în ajungerea unui scop, pe care-l echivalăm cu împlinirea, realizarea, autorealizarea, aprecierea, în funcție de nivelul de la care ne aflăm fiecare. Toți asociem lucrul propus cu fericirea sau cu o stare de împlinire personală, socială, relațională… În acest proces, timpul e unitatea de măsură ce stă între acum și „atunci”. Timpul, de asemenea, are pe lângă această conotație pragmatică, și valențe mai profund înrădăcinate în natura noastră umană și în ființa noastră, în această existență, ceea ce dă caracterul de unicitate pentru fiecare om, ca singularitate, ca și pentru existența lui, una, întâi efemeră, apoi, însă, singulară. Ne gândim acum la autenticitate.

   Ce mai e, între curgerea timpului, în vederea de a-l pune în slujba și avantajul care să-l încadreze, pentru, cum spuneam, înfăptuirea scopurilor, ca sumă de momente ce-l divid și compun, pentru „a reuni” existența noastră, subsumând-o „unui sens”? Pare, întâi și cel mai adesea, că alergăm în sensul curgerii timpului. Și cum rămâne cu ideea și credința noastră, din presupunerea inițială, și cu dorința de a ne opri, în sens opus curgerii timpului, asupra momentelor semnificative ale vieții, pentru fiecare sau, mai mult, cum putem voi și de ce ca să oprim timpul, din curgerea lui într-un sens impersonal, precum am fi subsumați într-o istorie ce încadrează propria viață, într-un întreg din care ne aflăm, ca și parte? Cum rămâne cu amintirile noastre, ale unor lucruri, momente semnificative, așa cum noi înșine le-am „încărcat”? Poate că viața noastră are un unic sens, iar sfârșitul ei vine cu revelarea semnificațiilor, în sensul dinspre trecut, pe care-l privim atunci și ni-l amintim? Sau e mai mult?

   Cred că adesea avem dorința, profundă și înrădăcinată în noi, să oprim momentele din curgerea „timpului”, privită ca o „scurgere” ce ne trage și pe noi, fără diferență, către „tot înainte”. Vrem, cu adevărat și în chip esențial, să rămânem asupra unor momente și vrem cu insistență acest lucru. Vrem, uneori, și să privim spre celălalt sens al timpului, acolo unde am simțit că trăim în „altfel”, decât în sens unidirecțional. Vrem să stăruim cu privirea asupra acelor lucruri ce au structurat, au modelat parcursul nostru. Sunt momente cu cei dragi, sunt momentele când am fost singuri, momente dintr-o anumită etapă a vieții, sunt momente care s-au încheiat, pe care, pe unele, le-am pus într-un loc de preț și le-am închis față de scurgerea timpului. Ori sunt acelea pe care le-am închis în „afara timpului”, le-am „aruncat în întuneric“, pentru a le lăsa acolo, în urmă, unde nu o să ne mai întoarcem sau poate doar privind ca spre ceva ce nu se mai află față de noi într-o legătură, ci doar o imagine ștearsă, cândva, care a mai lăsat o umbră. În toate aceste clipe, ne aflăm situați pe noi în sensul invers curgerii timpului, însă, în timp, un timp care ne „aparține” și ne privește, un timp care are, pentru noi, accesul lăsat deschis.

   Am pornit de la ideea de curgere care aparține timpului și direcției pe care mergem, pe linia timpului. Tot ce am spus la început este valabil și acum. Doar că se completează cu lucrurile la care m-am oprit în partea a doua, ceea ce ne arată ceva ce cred că e foarte important. Suntem și înaintăm printr-un trecut ce dă sens drumului, în orice loc unde am ajuns și asta are sens, pentru că noi avem sens. Pentru că timpul este al nostru și. dacă în afara noastră totul nu ar avea vreun sens, în sine. Chiar este firesc să mergem în direcția timpului, dar al nostru. Mergem nu ca purtați de timp sau prin timp, ci în direcția noastră, către explorarea și experimentarea a ceea ce vine nou sau ce trece, dar nu în afara noastră. Timpul trece prin noi. „noi suntem clipa ce trece prin poarta existenței” – citându-l pe poetul Nichita Stănescu.

   Mai era întrebarea „ce înseamnă să mergem înainte?” Și precizasem acolo și sugestia că noi mergem cu niște credințe, în primul rând fiind încredințați și presupunând că este încuviințat să avem credința că mergem pentru ceva, chiar în timpul care se mișcă cu o rapiditate ce nu ne lasă mai mult loc, de alte lucruri. Da, așa este. Aș mai adăuga și că „iubim viața nu pentru că suntem obișnuiți să trăim, ci pentru că suntem obișnuiți să iubim.“ (Nietzsche) În tot ce facem și unde suntem, mergem, înaintăm, realizăm, oferim, primim, suntem cu atât cu cât iubim și toate acestea au valoarea ce se măsoară în iubire. De asemenea, putem ca și lucrurile pe care le uităm uneori să le „restaurăm”, pentru că sunt și au fost ale noastre. Și atunci, o facem fără a răni pe nimeni, fără a ne răni, pentru că am reușit să facem să nu ne mai rănim de ele. Putem să vizităm acel „loc”, rămas suspendat. Și putem să nu ne mai „ferim”, să nu mai „ocolim” locurile care duc în direcția lucrurilor care ne așteaptă. Putem să înaintăm, cu încredere, în direcția visurilor noastre.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…