DILEME – Aura Ciobotaru – Cum știi că l-ai întâlnit pe celălalt?

   Cum vrei și cum te pregătești să îl întâlnești pe celălalt? Cum îți dorești și cum aștepți să fie întâlnirea cu el? Cum îl aștepți tu să vină și să apară la întâlnire? Cât de departe vrei să mergi ca să îl cunoști pe celălalt? Vrei să privești de aproape sau de mai departe ca să comunici cu celălalt în mod autentic? Ce semnifică, pentru tine, întâlnirea cu celălalt și ce înseamnă realizarea ei? Cum o faci să fie importantă și pentru celălalt, încât să poată să o prețuiască? Cum creezi această întâlnire și cum poți să o faci să dureze? Cum o poți face să valoreze? Ce ai să îi oferi tu celuilalt? Vrei să onorezi această întâlnire, și să o valorezi, cum te prezinți la întâlnirea cu celălalt?

   Îi întâlnim pe ceilalți în diferite moduri, din anumite roluri și statuturi. Și, de asemenea, e adevărat că nu vrem să fie ceva pe care să nu-l cunoaștem. Nu vrem nici ca noi să fim ușor de descifrat. În sens existențialist, această întâlnire cu celălalt semnifică un act, ce se petrece  într-un singur moment. Întâlnirea aceasta se face de la existență la existență. E presupus și să ai o deschidere și disponibilitatea să îl întâlnești pe celălalt, să poți să privești și din punctul lui de vedere, pe care ți-l oferă. Obiectele pe care le percepem noi le avem la dispoziție, iar fața celuilalt ori prezența  lui, în felul cum se arată și ne apare, nu e ca ceva pe care să-l avem la dispoziție ori ceva de care să putem să dispunem. E tot ce arată el.

   Când te întorci către tine însuți și te cunoști, punând întrebarea cine ești, realitatea trebuie să reflecte răspunsul și că te apropii de răspunsul dorit. Întâlnindu-l pe celălalt, înseamnă felul în care poți să realizezi această întâlnire cu el. Nu poți să-l întâlnești pe celălalt fără a exprima chiar această întâlnire, ce are loc, se petrece în momentul acela. Diferența față de celălalt se creează prin unghiul din care privim. E punctul sau locul de unde privim și cum privim. Am să îi arăt și să comunic celuilalt că „sunt aici”. Și cum îi pot arăta că și eu sunt aici? Eu, atunci, îi atrag atenția? Comunic, atunci, ca să fac să fie cum vreau eu? Sau e mai important să îi arăt întâi ca eu sunt, fiindcă întâi sunt cel care mă cunosc pe mine, și cum mă cunosc? Îi las celuilalt ocazia, de această dată, pentru a intra și păși într-o lume a mea pe care am creat-o, pentru el, oferindu-i accesul la locul din care vrea să privească el? Cum e o lume ce i-o ofer celuilalt? E o lume din tot ce e al meu până acum și de care dispun, cu lucrurile de care dispun eu, pe care le-am realizat la acest moment? Atunci înseamnă că mă definesc doar într-o imagine a mea despre mine, privind acele lucruri și doar atât.

   Probabil că trebuia să fii pregătit, întâi, pentru tine, cu tot ceea ce ai îndeplinit și realizat până acum și pentru care te simți împlinit. Ești înțelept, întâi, pentru a fi autentic. Când știi cine ești tu, ai mai mult decât ce cunoști și ai obținut până acum, ai deja deosebirea dintre amândouă. Exiști, ca să vrei și să cunoști, spre deosebire de a exista, întâi, pentru ca voiai să cunoști. Si vrei, ca să fii și să cunoști, decât să vrei pentru că ești și cunoști.

   În societate indivizii sunt subsumați unui întreg. A lumina și străluci înseamnă a deschide lumea, a deschide o fereastră către lume. A străluci e o componentă a atitudinii tale. Surpriza e acea stare de a te lăsa să fi surprins de celălalt și a-l lăsa să te surprindă, drept consecință a întâlnirii. E presupusă dorința și te afli între dorință și iubire. Pentru E. Levinas, filosof francez și unul dintre existențialiștii ce au abordat tematica aceasta, filosofia este înțelepciunea iubirii, spre deosebire de definiția ei clasică – aceea de iubire de înțelepciune.    Mai înseamnă a ști dacă suntem păcăliți sau nu de moralitate, în ce privește intențiile și actele noastre, rezultate din acele motivații. Între totalitate, ca exterioritate, și pe de altă parte infinit, se află timpul și celălalt, ce ne dă posibilitatea de a comunica de la existență la existență. Această modalitate de a ne raporta și a ne situa ne deosebește și de ideea de a atinge anumite obiective când relaționăm cu un altul. Presupune intenționalitate și e ceva la care avem acces dincolo de dorințe, intenții și scop. E ce semnifică ceea ce se creează din acel moment. Puterea înseamnă, atunci, farmec și putere personală, spre deosebire de planul social, unde oamenii, în general, pot purta o mască atunci când fac apel la ceilalți. A avea o identitate, în sens atât personal, cât și în sens general – adică a unei culturi, înseamnă a le vorbi și a te prezenta celorlalți din propria ta perspectivă și din povestea ta, nu prin intermediul altuia, și să fii în mod necondiționat.

   Din aceste lucruri, constatăm că l-am întâlnit pe celălalt și ne-am întâlnit pentru că avem un dar, cu care am fost înzestrați.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…