DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum se face o impresie adevărată?

Cum ne facem impresiile despre diferite lucruri și persoane? Ne facem, întotdeauna,  impresii pe baza percepției pe care o avem despre acele lucruri, la un moment dat. Fiecare putem să dăm o interpretare, să avem o interpretare, să facem o interpretare, având la bază o impresie pe care ne-o facem, cu privire la un fapt sau o persoană. Un fapt considerat general valabil și care poate să fie acea constantă de care avem nevoie să ne ghideze, pentru a putea să dăm interpretări lucrurilor cu care operăm este și ideea că adevărul este un fapt evident prin sine sau adevărul e unul care se manifestă. Spunem, la modul general, printre acele lucruri pe care le numim adevăruri generale, ce au valabilitate și sunt confirmate în sens științific și practic, unele dintre ele de tip empiric, iar altele de tip teoretic și analitice, că ar fi un astfel de fapt și acela că „adevărul e mai presus de orice.” Sensul de aici este acela de „adevăr –manifest” sau expresia, la fel de cunoscută, tot din filosofie, a „adevărului-evidență”.

   Adevărul are natura de a se face „văzut”, de a „se spune” pe sine. Adevărul, se mai afirmă, nu are nevoie să fie „apărat”, chiar dacă, în mod intuitiv, ni se pare că „a fi de partea adevărului”, implică a îl susține și a pleda pentru el. Probabil este vorba, pe scurt, de faptul că adevărul are puterea de a se face manifest, prin caracterul de evidență pe care-l are. Ce înseamnă, explicit, toate cele enunțate, pînă aici, despre adevăr? Sunt lucruri, fapte, de diferite feluri, ce nu sunt, de multe ori, cunoscute sau făcute cunoscute, în diferite momente și situații. Sunt fapte care au la bază alte mobiluri după care sunt făcute. Aceasta se explică atunci când persoanele se pun în anumite roluri, din anumite posturi în care se consideră, pentru a forma un „joc”, unde intră cu propriile scopuri și motive, dar încât nu le lasă cunoscute. Și atunci, adevărul, cum are putința să „iasă“, să se facă cunoscut? Prin natura lui intrinsecă, el, tocmai, poate face acest lucru. Dar este el și uneori rămas undeva în umbră, când nu e știut sau e nespus? Și cum este, atunci, în acest caz?

   Un lucru poate „avea impact” sau poate produce efecte semnificative, când e perceput. Sau altfel, o situație se înțelege atât cât e cunoscută. Totuși, când unele situații nu ni se par în concordanță și nu se aliniază cu „adevărul nostru propriu”, când ele neagă acel adevăr care exprimă nivelul nostru de conștientizare a realității, pe care ne aflăm, ele intră în contradicție. Și țin să mă refer aici strict în sens spiritual, dar încadrat într-o logică internă. Am experimentat, poate mulți dintre noi, și cazul când ceea ce se ni se întâmplă nu rezonează cu nivelul nostru de adevăr. Și mă refer la intenții venite din ne-adevăr, ce au ne-au creat o neconcordanță în raport cu lumea, prin efectele manifestate ale acelor intenții, lăsând însă necunoscută o parte, din „jocul” și cu scopul pe care îl va fi avut.  Oamenii pot să „joace” roluri în care să influențeze percepția, despre care am menționat și mai sus, despre un lucru, fapt sau o persoană. Și atunci, cum poate cineva să se facă înțeles, realmente, din adevărul lui, raportat la împrejurările în care jocul a fost făcut din afara sa, cu alt scop? Cum poți să reușești din acea situație concret, între alte persoane cu care ești în niște relații? Ce-ți rămâne posibil să faci? Aici e momentul potrivit să fac apel la ce este adevărul și îi dau valoare de principiu ce e conținut de tot ce e, se petrece și are loc. Și atunci, dacă altcineva, alte fapte, nu s-au petrecut în acord cu el, înseamnă că orice fapt, cum a fost perceput, se dizolvă și desființează?

   Timpul lasă, se spune, să rămână ce și cine contează cu adevărat. Timpul este ca să percepem în mod clar ce este important și să fie înțeles. Desigur, în lumea aceasta, ordinea faptelor nu corespunde dintru început și prin orice punct, cu una superioară. În tot ce se întâmplă, există o libertate de a se manifesta. Și există, de undeva, limitele. Limitele apar și se fac să fie simțite, ca o intrare în ordinea firească a lucrurilor, când acestea au format un contrast cu adevărul și miezul acțiunii, iar rezultatele faptelor a avut loc în ne-adevăr. Când acționezi în ne-adevăr, actele tale nu se pot susține. Când actele tale sunt în dezacord cu sursa, se anulează pe sine, prin aceea că nu pot să semnifice. Ceea ce tu nu poți să susții, se dizolvă din fața celor care privesc și adevărul are loc, cu clarificarea situației. Este chiar îndreptățirea lor, a celor ce privesc și pe care îi privește, ca să vadă și să perceapă, ceea ce rămâne, clar, după ce ne-adevărul nu mai creează efectele, care dădeau impresiile false.

   Concluzionez și eu că, da, adevărul iese mereu la lumină.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…