Cum a fost, pentru mine și cum a început și s-a conturat această experiență cu filosofia? Filosofia a fost o alegere spirituală, a urmat un parcurs al sufletului și al minții și am fost privilegiată să particip într-un „joc al spiritului” – unul care s-a împlinit într-o comunicare autentică, reușită, cu un alt om și spirit, filosoful și profesorul ce m-a îndrumat în acea perioadă a vieții. Acea experiență a fost mai mult decât dialog intelectual: a fost o întâlnire, o apropiere, o formă de iubire – iubirea de a gândi, de a înțelege, de a fi prezent în prezența celuilalt.
Această formă de împlinire prin filosofie s-a manifestat sub forma unui dialog viu, în care mintea și sufletul se întâlneau. E și implicarea, sunt și particularitățile personale ale fiecăruia – ca spirit și ca minte. Filosofia implică un exercițiu al spiritului, o dorință de a cuprinde lumea mai larg, mai întreg, mai conștient. Așadar, un drum al sufletului către sinele lucrurilor și conștiința de sine, în lumina intenției. Filosoful este omul cu spirit liber, iar filosofia e acest joc în care spiritul se are ca miză și ca scop. Purtăm cu noi poveri și visuri, aripi, căderi și înfrângeri. Pot să mă simt liberă atunci când îmi cunosc motivele acțiunilor proprii. Rațiunea e legată de motive, iar logica e și gândire, e și discurs – ambele fiind expresii ale rațiunii.
Printre reflecțiile mai recente ale mele și din contextele de acum, aș aduce și următoarele întrebări: care este, în întregime, legătura între dorințele și motivele noastre (de a găsi sens și împlinire) și acțiunile noastre, cu rațiunile lor? Ce ne motivează și ce ne justifică acțiunile? Pornim pe un drum și acțiunile noastre au întotdeauna un sens, atâta timp cât cunoaștem motivele noastre? Apoi, e ceva care ne justifică și ne legitimează – pentru că acționăm, am acționat și alegem să acționăm într-un anumit fel? Cum facem binele, în acest drum? Cum putem și cum știm că „facem binele”? Când ar trebui și să nu ne simțim în interacțiune cu ceilalți și afectați de diferite fapte?
Nu cred că există, mai departe, acțiuni iraționale, pentru că a acționa presupune o intenție, ceea ce implică și conștiința personală. Putem fi și afectați de faptele celorlalți, să simțim că ni se ia din ceea ce iubim sau, chiar, de cine iubim. Cred că pot exista fapte care sunt și devin inaccesibile rațiunii noastre, dacă sunt unele inacceptabile rațional. Sunt fapte pentru care rațiunea noastră nu poate să mai dea un înțeles. Când totul pare, sau un context pare, fără motiv atunci și rațiunea noastră se „împiedică” sau se simte „înfrântă”, iar absența a ceva ce ar fi trebuit să aducă sens poate frânge iubirea aceea și să ne pierdem aripile. Cădem din iubire. Nu înseamnă că iubirea – cea înțeleasă aici ca fundament al existenței umane – ne face să cădem, nici că e cauza sau locul căderii noastre. Ci, noi suntem în îndepărtare de ea. Această lume apare, uneori, ca fiind rămasă pustie și din ea nu putem să privim sau să vedem nimic, e una a inexistenței și a depărtării absolute. Ea, atunci, înseamnă și că nu e în nicio legătură cu ceva, e ca întunericul ce nu se poate privi pe sine și nu poate interacționa cu lumina de cealaltă parte. O „umbră” nu are obiect, ea nu reflectă. Nu reflectă ceva și nu reflectă dinspre ceva. Absența deplină înseamnă, ca sentiment trăit, o „depărtare fără obiect”. În absență poți face să dispară ce e negativ sau ce nu e, în general. Poți crea o distanță, uneori de tot, de lume și de ceilalți. Alteori, e o distanță pe care o iei față de fapte din lume care nu arată, nu desemnează ceva despre o prezență. Și îmi spun mie că poate că există un sens al lumii care stă, cumva, în afara lumii, formată din fapte. Poate, de aceea, sensul a ceva real și total nu se poate pierde.
Privim și am vrea să găsim ceva către un „dincolo”, în unele clipe. În mod imperfect, de multe ori, ne contopim dorințele cu obiectele din lumea faptelor, în care ele se leagă, așa cum dorințele leagă acele obiecte printre toate acele fapte. Unde suntem, în diferite momente din viața noastră, între această absență și acea dorință? Cred că rămânem tot în primul cadru, a ceea ce e, ceea ce caută să primească și să poată să ia o semnificație. Știm că suntem aproape de ce dorim, când nu putem să simțim că distanța ne poate îndepărta; când depărtarea nu poate fi reală, fiindcă ea nici nu are un obiect, atunci nici distanța nu poate fi față de ceva. Nu putem să fim, într-o distanță. Probabil, conștiința, ca instanță a noastră supremă, e ceea ce ne aduce și ne relevă, ne „ivește” dorințe din spatele scenei și al cadrului unde se desfășoară „piesa”. Probabil, mai mult dintre toate acestea, dorințele își află obiectul lor, dincolo de timp, iar depărtarea este o realitate care aparține unei alte lumi, alta decât cea unde a avut totul loc. Și atunci, drumul nu are capăt, ci are ca semnificație așteptarea de a ne simți în acea apropiere. Dorințele noastre sunt motivele care fac să se lege lucrurile în fapte, iar toate în lumi ce le formează. Pentru ele, și prin ele, ne întâlnim, la modul realizării acelei apropieri. În iubire nu există uitare. Iubirea nu este, poate, numai pentru ceva sau cineva, ci e o activitate sau o atitudine, un mod prin care existăm în preajma cuiva, a celorlalți, cât și a unei lumi – de la un moment dat.
Așteptarea, absența, apropierea toate au fost în trăirile mele de atunci. Acel timp, acele conversații, acea apropiere autentică, construiau un spațiu în care ideile, sufletul și rațiunea se întâlneau și eram împreună în iubire de gândire și de înțelegere. Lumea devenea un loc mai plin, cu mai multă viață, mai mult spirit, ce aducea mai mult sens. Iar filosofia, în iubire, m-a învățat că așteptarea, apropierea, absența, întâlnirea – toate sunt parte din același drum. Iubirea aceea de a gândi, de a fi în dialog, de a fi aproape nu e ceva ce se încheie odată cu un timp. Ea are propriul ei interval, propria semnificație. Ceea ce exprimă și prinde sens este o mărturisire despre iubire, despre dorințele al căror obiect este în mod deplin, realizat.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
