O idee, în general, ce o putem regăsi în toate civilizațiile, din toate timpurile, e că trebuie „să câștigăm jocul”, să îl învățăm și să ne adaptam. Vrând să avem toate șansele de partea noastră, devenim însă, noi înșine, parte a jocului. Și putem vedea că, tot în general, multe dintre regulile care erau când am intrat în joc, nu ne garantează neapărat reușita și nici înțelegerea asupra modului de funcționare a jocului. Raportându-ne la realitatea exterioară, sesizăm propriile limite, atât în ce privește cunoașterea realității exterioare, cât și în relațiile cu ceilalți, caracterizate de raporturi de putere.
Gândirea mecanicistă modernă se bazează pe presupunerea că prin cunoașterea cauzei putem produce efectul, așa cum gândirea istorică e preocupată cu interpretarea trecutului spre a putea prezice viitorul. Sau, într-un mod analog, ne dorim să câștigăm jocul. Însă acest tip de atitudine, ce tinde către determinare și exactitate, nu relevă esența și natura proprie omului.
Pe de altă parte, tot un fapt general și în egală măsură important pentru noi e că omul are dreptul la propria fericire. Acest fapt nu poate fi contestat de nicio altă instanță și îl găsim precizat în cartea „Drepturilor omului”. Această afirmație relevă limitele oricărei puteri sau organizări din exterior, indiferent de ce grad și până la orice nivel, și zdruncină orice ordine superioară imaginabilă, doborând toate zidurile, barierele și prejudecățile. Această afirmație, a dreptului nostru la fericire, poate pune capăt jocului și are puterea de a înlătura din mentalul nostru ideea unei omeniri ce putea fi învinsă, urmând a o restaura și a îi revendica demnitatea. Și toate acestea mai înseamnă că omul, de fapt, poate rezolva probleme aparent insurmontabile, cu care se confruntă civilizația…
Ideea că omul trebuie în fiecare perioada a civilizației să se adapteze unui anumit tip de joc, după reguli prestabilite, e una ce constrânge, deși tinde să predomine tot mai mult, parcă, în raport cu latura creativă și cu dimensiunea valorică, ce ne sunt proprii. Însă până la urmă își și întâlnește propriile limite. Lumea exterioară, în primul rând, ne relevă caracteristica incertitudinii. Putem considera că în afara noastră acționează cauze de tip extern, independente de noi și de voința noastră? Pentru Nietzsche, „voința de putere” sau de afirmare are sensul de a se opune hazardului, fiind în opozitie și cu ideea de adaptare. Scopul câtre care tindem este dezvoltarea, creația. Camus afirma, tot în acest context, că: „Opus unui popor civilizat e un popor creator.”
O tendință generală e să ne raportam la lumea exterioară ca întreg unitar, chiar dacă în realitate noi vedem doar niște fragmente și porțiuni din realitate. Fiecare dintre aceste elemente ale lumii sunt fără legătură între ele și nu sunt delimitate și nici conturate clar. Luând pe baza acestora, ca postulat, ideea lumii ca unitate, acest lucru se dovedește a fi neîntemeiat. De altfel, numai omul e o unitate, prin conștiința de sine a sa. Greșeala și capcana în care omul poate cădea, aici, este să caute soluții la probleme exterioare, ca și cum ar fi postulat deja realitatea lor sau necesitatea cu care ar exista sau ca și cum ar semnifica prin sine. Iar efectele acestui lucru le putem observa, fiindcă se regăsesc într-o proporție foarte mare peste tot.
De fapt, însă, ele ne pot face sa ratăm propria posibilitate de a ne identifica drept subiectul propriilor acte de voință. Tot de aici provine și eroarea de a postula existența unei cauze externe ce acționează în lume, făcându-ne să ratăm chemarea și posibilitatea de a ne crea propriul drum pe care-l avem de urmat. De aici, apare un antagonism între noi și lumea exterioară sau noi și ceilalți, pe care, așa cum o să descoperim, noi l-am creat de fapt. Ești aici ca să realizezi lumea pe care o vrei pentru tine, fără nicio limită din exterior. Pentru a putea alege ce vrei, însă, ai nevoie să te raportezi la mai multe variante care sunt posibile. Trebuie, până la urmă, să faci din voința ta principiul pe baza căruia acționezi, în mod conștient, și să observi, în egală măsură, că toate lucrurile exterioare exprimă posibilități egale, nediferențiate. Și, în aceeași măsură, să realizezi că imposibilul nu există, că este doar perceperea limitată a unor fragmente așezate în spațiu, dar care nu au un sens ca întreg.
Doar proiectând în exterior contrarul a ce voiești de fapt, poți realiza puterea pe care o ai de a face lucrul dorit. Pentru a învinge cel mai mare obstacol posibil de imaginat, trebuia să îl presupui mai întâi, pentru a-ți cunoaște propria posibilitate și pentru a-ți confirma că nu poate fi ceva care să fie mai puternic, mai rău sau mai bun…
Nu există nici un inamic și tot așa nu exista nicio opoziție în lumea exterioară, care să te poată întâmpina. Descoperindu-se astfel pe sine, cu puterea și capacitățile de care dispune, omul are să-și proclame, în cele din urmă, propria voință. Poți, de aici, să inversezi descrierea absurdă a lumii și poți să oprești jocul.
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
