DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum rămâne cu bunăvoința?

   Se spune că, și am această credință, noi venim aici dintr-o lume a binelui, a valorilor înalte, aliniate acolo în mod complet față de structurile spiritului nostru. Avem același spirit aici, suntem același spirit și nu este important acum ce căutăm, ci este important cu ce venim și ce avem de așezat și structurat, în această zonă unde suntem, între noi și lume. Unii venim cu o aproape naivitate, pentru că ceea ce avem de oferit din înzestrarea noastră ar conta sau va avea să conteze. Parcă nu ne-am lăsa din drumul acesta, unde dăruim, plini de bunăvoință, pentru că așa credem că e de cuviință. Așadar, ce este bună-cuviință? Este ceea ce se cuvine a fi făcut, în vederea unui bine, cu valabilitate pentru toți ce iau parte la o anumită practică.

   Cum se vede acest lucru când ne uităm la ceea ce are loc în societate? Printre toate activitățile, din cele mai obișnuite, în toate sferele unde putem arunca o privire, deschise vederii, nu se poate să nu ne uimim când ne vedem întâmpinați cu acte ce scot la suprafață un fel de rău în stare latentă, originat în mentalul colectiv și manifestat, cum spuneam, prin diferite mecanisme. Unii le numesc răutăți gratuite, alții lipsă de educație și de bun-simț, alții complexe de superioritate, de inferioritate, toate, însă, la suprafață, mecanisme ce au ca scop un anumit fel de luptă pentru supraviețuire, ca indivizi în societate, purtată la cel mai de jos nivel. Lupta pentru supraviețuire, în ce sens? Pentru ca tu să fii cel binevăzut, tu trebuie să fii un soi de brută, bestie sau fiară. Și nu am vrut să exagerez cu nimic, pentru că, din domeniul meu, filosofia, îmi e suficient, aici, să descriu ce observ, în fenomenele de diferite feluri, din societate. Mai departe, formele pe care le îmbracă acest personaj de mai sus sunt unele mai voalate, iar, sintetizând, se poate spune astfel: ca el să fie bun, în mod cât se poate de vizibil și cuvenit lui, tu trebuie sa fii dat la o parte, umilit în mod public minimalizat.

   Ceea ce am de susținut eu aici se poate rezuma, am pornit de la o întâmplare recentă, dar ea este numai o secvență și atât, reprezentativă pentru un fenomen pe care îl constat, cu efectele lui și am încercat să-l încadrez cumva. Pentru că și eu vreau tot ce consider eu că mi se cuvine și pentru că nici nu îmi propun, și oricum nu a avut sens asta, să mă pun în luptă sau să mă opun cu ce stă împotriva crezului și drumului pe care eu vreau să mi-l urmez. În câteva concluzii, răul sau ceea ce nu se cuvine, nu poate fi altceva decât un motiv de râs, sincer, la adresa celui care îl reprezintă. Răul nu cred că este o alegere, ci este o percepție deformată asupra sieși, a celui care îl realizează. Tot astfel, dintre cei care manifestă acest aspect, unii și cei mai mulți sunt niște victime. Victime ale crezurilor altora, care știu ei ce e mai bine, care știu ce li se cuvine, pentru ca sunt cine cred ei că sunt…

   Răul mai este și considerat ca diform, urât, disproporționat. Mai departe, cred că nu ar trebui să ne lăsăm convinși că se cuvine ceea ce nu este bine cuvenit. De asemenea, cred că nu este potrivit și cuvenit nici să încerci să te opui mecanismului, pentru că nu faci decât să îi stai în față. Cred că ce se cuvine să facem este să ne continuăm pregătirea și să o desăvârșim, dacă se poate, fiecare pentru ceea ce am venit, cu o anume înzestrare, să facem și să înfăptuim. Există, și am întâlnit, și exemple din acest fel, pe care le consider demne de urmat și persoane demne de admirat.

   Probabil că este un posibil răspuns, până aici, la întrebarea de la începutul textului.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…