„Trebuie să explorăm fără încetare, iar la capătul explorărilor noastre vom ajunge în punctul de unde am pornit și vom cunoaște locul pentru întâia oară.” (T.S Elliot)
Îmi doresc să găsesc un răspuns la o întrebare generală, dar care poate să ne privească pe toți la un moment anume: Care e scopul? Voi pleca de la cunoscuta afirmație că „harta nu este teritoriul”. Operăm după o „hartă” conceptuală, mentală (percepția subiectului despre realitatea observată), iar pe de altă parte avem realitatea observabilă, numită și „teritoriul”. Se poate face o diferență între schema noastră conceptuală (percepția noastră, în primă instanță bazată pe realitatea observată), și pe de altă parte „harta corectă”? E posibil să avem o viziune clară sau completă asupra realității?
Luăm decizii, tragem concluzii, după harta noastră mentală – propria percepție asupra exteriorului, iar o parte din informația noastră ar putea fi distorsionată sau generalizată. Am putea să schimbăm modul în care privim o experiență petrecută? Există cumva o posibilitate care să îmi aducă mai multă lumină și înțelegere? Care e diferența între harta noastră conceptuală și harta corectă?
Un exemplu sugestiv, poate fi acesta: ești într-un oraș pe care nu-l cunoști bine și cauți pe hartă adresa unde vrei să mergi, doar că din neatenție ai luat la tine o hartă cu alt oraș. Nu ai cum să găsești strada, adresa și cum să ajungi unde trebuia. Scopul, în contextul discuției, este să vezi harta corectă.
Dacă extindem ideea la viața noastră în general, toți avem propriile hărți mentale. Cu toții avem anumite repere sau tipare, după care ne ghidăm acțiunile și comportamentul ce se reflectă în modul cum ne trăim viața, în raport cu scopul. În primă instanță, schema conceptuală aparține personalității sau eului, cu experiențele, influențele din exterior, întâmplările în care ne-am aflat. Această concepție se apropie mai degrabă de un fel de determinism. Pe de altă parte, pot să îmi pun problema și în felul următor: ce anume, din exterior, îmi influențează viața, felul de a privi timpul, firea mea? Eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă, sunt ceea ce aleg să devin. Felul în care vedem problema e însăși problema. „Problemele nu pot fi rezolvate la același nivel de gândire unde le-am creat” (Einstein)
Un model explicativ este etica bazată pe caracter, ce înseamnă principii solide. Întâietatea o are caracterul, dintr-un punct de vedere diferit de acela al personalității, descris mai sus, ce se concentrează asupra împrejurărilor. Acest tip de etică include libertatea spirituală, rațiunea, conștiința, înțelegerea, capacitatea de a reflecta… Câteva aspecte de subliniat ar fi: principiile sunt legi naturale – în sfera umanului, cu același grad de realitate ca și legile fizicii. Sunt adevăruri fundamentale și aparțin condiției umane, conștiinței și cunoașterii umane. Principiile sunt teritoriul.
Pentru a experimenta și a înțelege aceste principii etice, este nevoie să le practicăm. Pentru a le integra, trebuie să ne însușim deprinderi, pentru a realiza o transformare în existența noastră. „Suntem ceea ce facem în mod repetat; Măiestria nu este un act, ci o deprindere.” (Aristotel). Deprinderile sunt bazate pe principii, ce ne formează caracterul. Exemple de principii sunt: integritatea, onestitatea, serviciile aduse celorlalți, fidelitatea, dreptatea, autenticitatea.
Principiile își găsesc confirmarea în viețile trăirile și experiențele noastre. În final, scopul este să îmi cunosc mai bine și într-un mod mai semnificativ firea mea, ceea ce numai eu pot crea, dărui, valorifica. Principiile etice sunt enunțări specifice ființei umane, care susțin nevoia lui de dezvoltare, fericire, responsabilitate. Ele ne ghidează comportamentul, percepția asupra realității și gândirea. Sunt ghidaje și legi naturale ce nu pot fi încălcate. Ele aparțin condiției, conștiinței și cunoașterii umane. Putem lua și aici câteva exemple: onestitate, integritate, fidelitate, dreptate, modestie, curaj, bunătate. Principiile exprimă adevăruri profunde, fundamentale. Eficiența devine, în cele din urmă, fundamentul caracterului. Îmi trăiesc valorile, astfel îmi însușesc simțul identității și integrității.
O problemă ce a rămas este aceea a explicațiilor deterministe despre reacțiile noastre de felul stimul – efect. Între stimul și răspuns s-a constatat că există și un spațiu gol și felul cum folosim acel spațiu este o cheie, ce reprezintă puterea noastră, ca și libertatea opțiunii. Putem astfel să luăm noi o inițiativă ce ne permite a crea, noi, situații, împrejurări. Acest spațiu ne permite libertatea opțiunii și semnifică puterea noastră de a ne face fericiți. Un mod de gândire pe care îl putem regăsi în anumite practici de tip spiritual e sa începem cu gândul la final, adică a porni cu înțelegerea clară a destinației, a ști încotro duce drumul ales. Așa înțelegem mai bine unde ne aflăm în momentul actual și că pașii făcuți ne duc mereu în direcția bună. Mai întâi privim realitatea în față, apoi căutăm răspunsuri. Se poate spune și că a fi înseamnă a vedea. Respectând principii corecte, ies la lumină înzestrări spirituale, dinăuntrul nostru și ne ajută să ajungem la adevărata măsură a condiției noastre. „Ce se află în urma noastră și ce se află înaintea noastră sunt lucruri mărunte față de ce se află în interiorul nostru.“ (O. W. Holmes)
Concluzia poate fi că acea realitate obiectivă, care e teritoriul ființei umane, e compusă din principii – „faruri” care ne ghidează. Fericirea e, poate, rodul capacității și dorinței de a sacrifica ce avem acum, în favoarea a ceva ce vrem în final.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
