În primă instanță, tu te afli aici într-o lume ce există în afara ta. Lumea exterioară, pe scurt, desemnează natura, lucrurile, fenomenele și evenimentele ce au loc, în diferite relații și contexte, într-un spațiu și timp. În raport cu acestea, omul are rolul de observator care le inregistrează. Mintea umană formulează concepte pentru a desemna lucruri ce aparțin lumii exterioare, fie în mod individual, ori în categorii. Mintea noastră, de asemenea, creează concepte prin care ne poziționăm pe noi în raport cu lumea exterioara.
Conștiinta noastră, ce are caracteristica intenționalității, filtrează realitatea și o captează în secvențe și în imagini, precum un aparat de proiecție. În lume, ca și în viață, tot ce are un început are și un sfârșit. Luptăm în numele unor cauze, le apărăm și ne proiectăm un scop. Adevărul, speranța, pacea, iubirea sunt idealuri pe care numai niște ființe umane ca noi le-ar putea concepe. Inutilitatea acestora nu ne servște la nimic. Ele sunt numai simple concepte pe care doar o minte umană le poate inventa, pentru a justifica o existență lipsită de sens și de scop. La fel este și în ceea ce privește ideea de scop. Realitatea funcționează după o singură lege, cauzalitatea. Orice început este cauza sfârșitului, în cazul oricărui lucru. Scopul vieții este să se sfârșească.
Trăim într-o „matrice” perfectă, unde libertatea e cea mai mare iluzie, pentru că este necesară naturii noastre, ca ființe umane, imperfecte. Toate aceste încercări de a da un scop sunt cauza eșecului și se dovedesc inutile. Și cu toate acestea, speranța nu ne poate părăsi, fiindcă e în natura noastră. Chiar și dacă trebuie în mod necesar să suferim din cauza ei, ea revine mereu. Numai că lucrurile au început să se contrazică și am ajuns chiar în acest punct. Așadar, care e cauza și care este efectul? Totul poate fi invers?
Noi, aceste ființe umane imperfecte și la fel de complexe, putem să găsim eroarea în această matrice, prea complicată pentru mintea noastră? Dar cine spune că este complicată? Poate că acel ceva, în toată perfecțiunea lui, nu e cineva care să obțină rezultatul din eroare? Dacă ar exista cineva care ar fi perfect (și acest lucru e de fapt presupoziția cu care am lucrat până acum), acesta ar crea o imperfecțiune? Sau poate imperfecțiunea e efectul invers al cauzei inițiale perfecte și efectul direct al unei cauze finale imperfecte? Complicat, nu?
Dar concluzia e simplă. Imperfecțiunea ființei umane o face impredictibilă și face să fie imposibil un rezultat, chiar dacă planul a fost perfect, chiar dacă pașii au fost respectați, chiar dacă toate calculele au fost precise. Și ideea ar mai putea continua, se mai pot spune multe, meritând să reflectăm, poate, asupra acestor lucruri.
În concluzie, putem crede și dacă e absurd, ni-l putem închipui pe Sisif fericit, putem să mai sperăm chiar dacă totul va fi la fel și la nesfârșit. Și dacă nu pare totul credibil, nu poate fi ceva incredibil? Putem, practic, să ne dăm singuri seama cât de multe lucruri putem reuși. Pe unele ni le putem aminti, altele ni le imaginăm sau poate că unele se întâmplă chiar acum. Și toate acestea sunt, poate, realizările noastre cele mai mari.
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
