DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum putem să ne întâlnim cu celălalt?

În partea trecută vorbeam despre cum învățăm să trăim, să fim și să ne apropiem de ceilalți, de când ne naștem. Și învățăm aceste lucruri, întâi, cu cei care ne sunt în jur și prin aceste relații. Învățăm din aceste relații să ne purtăm, să ne formăm atitudini și față de ceilalți cu care o să relaționăm și o să-i întâlnim pe parcursul traseului nostru în viață, în această existență. Suntem, deci, cu ceilalți, într-o relație de apropiere, în chip esențial. Căutăm apropierea aceasta, cu ceilalți, și o dorim, în mod esențial, face parte din viața noastră, așa cum face parte și dorința de a cunoaște, pentru care exersăm mereu. Este, de altfel, o comparație între acea „iubire de înțelepciune” și, pe de altă parte, înțelepciunea de a iubi. Ele există în paralel, în fiecare din noi, într-un grad mai mic sau mai mare. Și ambele sunt despre dorința noastră de sens.

În continuare, o să mă refer tot la cea de-a doua, adică la înțelepciunea de a iubi. În primă instanță, ne aflăm într-o distanță față de ceilalți și tindem să o depășim, cumva. Uneori o să vrem să ni-i apropiem, iar alteori, să ne dorim ca anumiți oameni să nu facă parte din viața noastră. Tot în primă instanță, noi vedem ce par a fi ceilalți și, de aceea, tindem să relaționăm superficial, pentru că îi percepem prin ego-ul lor. Sau poate că aceasta este ceea ce și ei înșiși ne arată și felul în care ne „dau acces” la persoana lor. Ar putea să fie și felul cum aceștia se percep pe ei înșiși sau cum vor să apară, să arate și imaginea lor pe care și-au construit-o sau pe care vor să o arate despre ei. Privind acum și invers, aceste lucruri se aplică și la noi înșine, în egală măsură. Nu ne cunoaștem, până aici, în foarte mare măsură, cu adevărat, propriul sine. Se remarcă, astfel, o opoziție între „eul fals” și sinele autentic. Cred că avem „disponibilități” nelimitate, atât noi, ca și ceilalți, pentru a ne conecta și a ne „face deschis” accesul, pentru ceilalți, față de noi.

Putem să asemănăm această deschidere cu ceilalți, cu „starea de deschidere”, numită de Heidegger, față de lume și existență. Noi suntem, spune el, chiar această „stare de deschidere”, aceasta fiind forma noastră în care existăm. Noi suntem cei care „deschidem” lumea, prin faptul că o privim. Și este o diferență, afirmă filosoful, între privirea în mod obișnuit, privirea așa cum o „aruncăm” asupra lumii, în „primă instanță” și, apoi, „privirea- înțelegătoare”.

Pentru a reveni, vorbim de un anume fel de înțelegere, ca acea facultate superioară și proprie a noastră. La fel este și în relațiile cu ceilalți. Ne aflăm, așadar, prima dată, într-o relație de felul distanței, față de celălalt. Aceasta se poate afirma atât în sens ontologic, cât și particularizând, în sensul psihologic. Astfel, ne dorim apropierea de ei, care să scurteze această „distanță”.  În cele din urmă, scopul e depășirea distanței dintre noi și ei. Dar cum se poate să ajungem aici?

Un alt aspect ce se află în legătură, în acest context, este cel al absenței pe care o resimțim, când nu reușim „să ajungem” la celălalt. Uneori acest lucru se petrece fiindcă el pune o barieră, care ne va închide accesul către el. Cum putem noi să relaționăm autentic cu celălalt?  Este de ajuns să fim autentici și deschiși către ei, ca să ni-i putem apropia? Dacă noi ne deschidem înaintea lor, înseamnă că ar trebui să așteptăm aceeași dispoziție de comunicare și din partea lor? Ce putem să facem ca să îi întâlnim? Suntem permanent în prezența celorlalți și avem de înțeles cum să privim, din mai multe situații, cum putem relaționa cu ei. Avem de învățat și să ne însușim cum este potrivit să relaționăm, în acele situații, atâta timp cât ele vor fi și se vor ivi pe parcurs. Este bine să ne lăsăm disponibilitatea deschisă către ceilalți, ca ei să poată să ajungă la noi. Este bine să fim autentici cu ei, dacă vrem să îi putem întâlni, în fapt. Și aici ar mai fi de spus că trebuie întâi să ne asigurăm că suntem noi înșine autentici și dacă putem să fim. Pentru că, alteori, am putea să confundăm egoul fals pe care, poate, ni l-am format, cu sinele autentic al nostru. Și ar mai trebui să putem distinge când aceștia se află ei sub ipostaza egoului fals, unde se pot regăsi din motive ce pot fi foarte diferite. Sunt momente când este cazul și se cuvine să plecăm sau să renunțăm la ideea de a ne mai apropia de unii oameni. Mai este tot la fel de important și să nu confundăm, în anumite relații, când este cazul să trasăm niște limite, încât să nu ne aflam, doar, „la dispoziția” lor. Și sunt și situații în care trebuie să renunțăm să mai așteptăm pe cineva, ca atunci când e de înțeles că acesta nu o să mai vină niciodată sau, cel puțin, nu în chip autentic sau nu în chipul dorit de noi.

Sunt lucruri ce vor rămâne mereu incerte, din toate acestea, dar eu rămân convinsă că sufletul nostru știe cel mai bine, întotdeauna. Și atunci când nu vrem să îl confruntăm, și atunci când momentul nu e încă să știm. Sunt lucruri și pe care, despre noi înșine, nu o să le știm niciodată de ajuns. Și mai știu că avem un motiv să credem că toate au un sens. Cât timp trăim, suntem aici să iubim și sunt destui oameni pe care să îi întâlnim, care ne pot iubi.

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…