Există momente în care simțim că între noi și ceilalți se întinde o distanță greu de traversat — o tăcere în care nu știm dacă ceea ce gândim sau facem mai are sens pentru cineva. În astfel de momente, întrebarea despre cum putem rămâne autentici și cum putem lăsa o ordine prin timp devine nu doar una teoretică, ci o chestiune de viață: cum continuăm să existăm, chiar și atunci când nu reușim să ne împlinim așteptările, nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Cum putem rămâne autentici și în armonie – cu noi, cu ceilalți și cu idealurile noastre?
Cum putem să lăsăm o ordine prin timp? Cum continui, chiar și fără a reuși aceste lucruri, să exist, până la urmă? Cum ne putem situa într-o comunicare cu ceilalți? De ce fel poate să fie o comunicare între o persoană și o alta? Și poate fi comunicarea autentică? Este ea o activitate a spiritului? Apare dintr-o legătură sau creează o legătură între acele persoane?
Fiecare avem experiențele, cunoștințele și așteptările noastre. Ne orientăm și dăm intenții acțiunilor noastre într-un ansamblu de circumstanțe ce formează o activitate. Nu există relații fără prezență autentică. Dar știu eu că, prin prezența mea, pot aduce ceva celuilalt? Sau știu că nu-l pot lipsi de ceva – și invers, el, la fel, pentru mine? Sunt și prezențe negative, și intenții fără armonie. O comunicare eșuată e atunci când intenția e lipsită de armonie. Și există și așteptări împlinite în întâlnirile cu celălalt, prin armonie. Cum putem, din toate acestea, să restabilim o ordine? Putem să creăm ordine acolo unde suntem? În primul rând, ordine înseamnă a fi cu mine însămi în acord și în ordine. Dar dacă multe dintre demersurile mele, dintr-o anumită practică, nu au fost „punctate” din afară, înseamnă că ele ar trebui să nu conteze? Că, implicit, nu au contat pentru ceilalți? Că nu au fost „bune”?
Când nu știm la ce să ne așteptăm, înseamnă că suntem într-un joc ale cărui reguli nu le cunoaștem. Cum știu să nu mă abat de la drumul meu? Pe de altă parte, pot să afirm în mod cert că nimeni nu are dreptul să asocieze imaginea mea sau identitatea mea după reguli arbitrare.
Poate nu știu cât de mult și în ce fel pot avea dreptul să-mi fie protejată imaginea și identitatea personală — și integritatea mea, implicată în activitatea și existența mea, trăită după alegerile, valorile, idealurile, realizările și așteptările mele — reflectate, deseori, prin împliniri, alteori prin neîmpliniri. Știu însă, în mod cert, că totul a avut legătură cu consistența demersului. Ar trebui ca la sfârșitul unei filosofii să rămână ceva? Ar trebui o scriere filosofică să transmită un mesaj și celorlalți? Dacă gândurile sunt, mai întâi, ale mele, și dacă ele vorbesc despre ceea ce are importanță pentru mine, atunci ar putea fi și deschise către ceilalți? Sau doar aparent?Am ceva de comunicat, sau de delimitat? Gândurile pe care le transmitem ar trebui să fie justificări despre ceea ce avem de spus, sau doar o formă de a arăta că nu avem nimic de justificat?
Poate că am de gând să îmi las gândurile ascultate. Cum mă adresez eu celuilalt? Cum îi las lui posibilitatea să mă întâlnească? Poate de acest lucru depinde și realizarea posibilității ca eu să îi transmit mesajul meu. Filosofia, ca activitate, ar trebui să fie tocmai un dialog viu, însuflețit. Suntem mereu între întâmplare și scopuri, între așteptare și realizare.
Uneori era necesar, alteori nu, să ne bazăm demersurile pe valori și idealuri la care să ne raportăm viața. Experiențele întâmplătoare pot să nu corespundă cu ceea ce avem noi de realizat, dar nici nu ne pot lipsi de sensul nostru propriu. În singurătate, ca spațiu, nu există pierdere, atunci când orice legătură cu ceilalți e contingentă. Ea poate fi, de asemenea, și resursă de a ne putea recâștiga dreptul la propria fericire.
Dacă toate aceste conexiuni din viața noastră se bazează pe întâmplare, iar pe de altă parte pe intenția noastră, care e modul potrivit de raportare la ceilalți? Cum putem transmite ceva care să fie important și pentru ei, nu doar pentru noi? Putem aduce un astfel de fapt ca obiect al intenției noastre? Cum putem, cu adevărat, să ne oferim ceva unii altora? Ne aflăm în iubire cu ceilalți? Sau ne aflăm în distanță față de ei?
Avem drepturi naturale, fundamentale, chiar și dacă ne privesc doar individual.
Aceasta ar trebui să fie temeiul unei conduite între noi și ceilalți. Calitatea și consistența unei persoane, cred, pot fi determinate prin valoarea intențiilor sale în activitatea cu ceilalți.
Chiar dacă intențiile nu ajung întotdeauna la ceilalți, tot cred că, în final, are mai mult sens să ne lăsăm distruși de ceea ce iubim – sau chiar să luăm înapoi orice urmă a ceea ce am lăsat – decât să distrugem urmele a ceea ce altcineva a lăsat pentru noi, indiferent cât cineva ar urî ceva ce nu l-a atins, sau nu a atins.
Am ales să spun aceste lucruri, în mod particular, în această temă. Desigur, șirul gândurilor mele nu se oprește — și nu aș crede că se va opri așa… Poate că tocmai din neputința de a împlini toate așteptările noastre se naște, uneori, o ordine, iar aceasta nu e despre perfecțiune, ci despre fidelitate față de intenția de a rămâne vii în ceea ce gândim, simțim și dăruim.
Iar dacă nu putem lăsa o lume perfectă, putem lăsa totuși urmele unei sincerități: urmele unei căutări în care am fost, măcar o clipă, în armonie cu noi și cu ceilalți.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
