DILEME – Aura Ciobotaru – Cum putem să „lăsăm să fie”? (I)

   Pentru a putea susține cu dovezi și probe complete cum anume se situează, în mod real, omul în lume, prin opoziție cu unele poziții care i-au încețoșat imaginea, în câteva momente ale unor perioade istorice mai înnegurate, voi efectua niște investigații și analize minunțioase, care să îl arate pe om, din locul unde se află, complet și total, în raport cu lumea, dintr-o lumină corectă. Pentru început am să exprim câteva gânduri generale, ce pot fi încadrate atât din punct de vedere filosofic, cât și al cunoașterii comune, nesistematizate

    Ca ființe raționale, avem pretenția față de noi înșine de a înțelege lumea aceasta, cu faptele care se petrec în ea. Pe de alta parte, ne dorim și ca lucrurile care se petrec în lume să corespundă cu cerințele rațiunii noastre. Acțiunile noastre au în vedere, din ce în ce mai mult, diferite rezultate pe care vrem să le obținem, conforme calculelelor pe care le facem ori cu suportul statisticilor pe care le avem. Gândirea comună ne propune un sistem ordonat unde, pe scurt, să introducem factorii, pentru a fi dispuși, structurați, integrați și operationalizați. Dar până unde ar putea merge aceste consecințe? Iar aici ne oprim deocamdată, în ce priveste tipul de joc…

   Pentru început, această gândire e fixată pe a „stăpâni” situația, sau a „lua în stapânire”, în general, lumea ori ceilalți oameni. Gândirea filosofică, în opoziție cu gândirea comună, consideră că scopul pe care noi îl avem, în mod nemijlocit, este cunoașterea adevărată, aceea a esențelor lucrurilor. Noi tindem și ne dorim, în chip esențial, să vedem dincolo de ceea ce par lucrurile. Filosofii greci, cât și diferiți filosofi moderni, consideră, în mod unanim, dar din perspective diferite, că scopul acestei cunoașteri –  a adevărului – are în vedere să putem să ne realizăm libertatea proprie. Prin adevărata cunoaștere noi ne eliberăm dintr-o stare în care ne aflam ca „prizonieri”, către  „lucrurile adevarate”, către acele lucruri cu adevărat importante pentru viața noastră. Aceasta inseamnă și a ne putea elibera de lume, a o „lăsa să fie” cât și a „lăsa sa fie” lucrurile, ceilalți și toate așa cum sunt. O remarcă interesantă, în contextul discuției, mi se pare aceea că Heidegger, gândește conceptual „polis”- cetate, în legatură directă cu ideea de „adevăr”…  În același fel era și la filosofii antici. Constatăm aici și deosebirea între sensul acesta și „orașul-stat”, ce implică, în gândirea de tip comun, ideea raporturilor de putere… „Onestitatea nu are nevoie de reguli”, spune Camus.

   Însă, în contextul gândirii mecaniciste, de tip tehnic, ce a ocupat și un loc important în perioada modernă, concepția asupra adevărului a fost substituită cu apariția altor elemente, precum formalismul și importanța extremă dată regulilor. Morala, din noua perspectivă, e întemeiată pe ideea că un act are consecințe care îl legitimează sau anulează.  Acest tip de idei,  însă, nu se fundamentează, putând fi cu ușurință respins. Într-o interpretare modernă, Camus va spune și că: „Un spirit pătruns de ideea absurdului socotește numai că aceste urmări trebuie privite cu seninătate.” Tot din perspectiva aceasta a „omului absurd”, Camus sustine că:  „Dacă toate experiențele sunt indiferente, experiența datoriei e la fel de legitimă ca oricare alta”. Poți fi virtuos din capriciu. Iar în rândurile următoare voi face referire, în mod special, la conceptia gânditorului francez. În opoziție cu excesul de reguli și formalismul ce păreau că înăbușesc imaginea reală a omului în lume, filosofii moderni, în general, au adus noi perspective în ce privește problematica omului în raport cu lumea sa. Este lămuritoare, în această privință, întrebarea lui Camus: „Cât de legat este efectul absurd de excesul de logică?”.

   În tot acest context, cum l-am analizat până acum, gânditorul absurd își propune, cum el însuși o spune, „să restituie vidului culorile sale”. Este important de lămurit ce este sentimental absurdului, așa cum îl consideră Camus. Absurdul se opune întâi ordinii, așa cum am vorbit despre ea și undeva mai înainte. Absurdul este „haosul unei experiențe lipsită de decoruri”…

   Acest sentiment  însoțește  despărțirea dintre om și viața lui în acelasi sens în care actorul se desparte de decorul său. În cele din urmă, omul absurd este omul care nu mai are nicio speranță să aștepte ceva și cunoaște că totul este în zadar, că lumea își crează și ea spectacolul pe care îl reflectă privirilor noastre – fenomene a căror bogătie are ceva inuman. Camus descoperă în minunățiile naturii și ceva care îl depășește pe om, pentru că nu se poate asemăna cu nimic ce poate fi cunoscut… Sau în alt loc el spune: „Ostilitatea primitivă a lumii urca spre noi prin milenii”.  Nu există nicio măsură sau o proporție între ce ne dorim și ceea ce va putea fi în realitate, în privințele respective… Constiinta noastra „fixeaza obiectele, ca un aparat de proiecție”. Dar, continuă filosoful, „nu există niciun scenariu, ci doar o ilustrare succesivă și inconsecventă.”  Din punctul de vedere al criteriului conștiintei, toate experientele sunt deci egale. „Pentru omul absurd, toate chipurile lumii sunt privilegiate”, ne relevă gânditorul. Omul acesta, singular, este acel individ care a acumulat experiențele pe care le-a putut avea, cu cât mai multe și mai variate posibil. Aceasta poate fi scara de valori pentru morala unui om pe care el să o poată admite. Iar morala aceea, el o admite prin faptul că ea „se dictează”. Iar aceasta, consideră gânditorul, „spre deosebire de celelalte morale, ce nu sunt altceva decât justificări”…

   Concluzia, din cele spuse mai sus, va fi aceea că „singurul adevăr e acela care prinde viață și se desfășoară în oameni.” Tot astfel, „singura libertate a omului e libertatea de spirit și de acțiune.” Dacă omul cotidian are grija viitorului și pe cea de a se justifica, a își evalua șansele, în acest caz, „fără speranță și fără viitor”, omul își sporește disponibilitatea sa… „Omul absurd nu se desparte niciodata de timp.” Aceasta, deci, este libertatea de a fi. Ea este, de altfel, și singura libertate superioară, pe care să se poată intemeia un adevar. „Realizez că eu sunt felul meu de a acționa, ca și cum totul ar avea un sens.” Și, își exprima gânditorul în continuare uimirea și constatarea… „Mai este acum o diferență între a te simți și a fi liber?”

   Cu privire la conștiință, în sensul în care am discutat deja, Husserl afirmă că: „A gândi înseamnă a învăța din nou să vezi.” Înseamnă „a face din fiecare idee și din fiecare imagine un loc privilegiat”. Și putem să privim aici și acele fenomene a căror bogăție are ceva inuman. Și acesta este locul care îi revine omului. Exact așa cum îl face el să fie.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…