DILEME – Aura Ciobotaru – Cum putem să „lăsăm să fie”? (2)

„Lumea aceasta ne scapă într-o singură clipă și redevine ea însăși”… (A. Camus)

Lumea așa cum este ea conține fenomene a căror natură nu seamănă prin nimic cu noi. Fenomene ce ne trezesc în noi parcă un sentiment de stranietate, acestea ne oferă privirii noastre un colosal și formidabil spectacol al naturii. Înțelegem și faptul că lumea asta poate numai să ne ofere scurte momente, când o putem accesa, în splendoarea ei. Apoi ea ne „scapă” într-o singură clipă, și redevine atunci ea însăși. Lumea ne arată și ce e ea, în momentele când ne devine accesibilă, dar lumea tinde mai mult să se îndepărteze de noi. Lumea pare că ni se ascunde din fața noastră. Poate că acest lucru e și fiindcă adesea ne raportăm în moduri greșite, așa cum o sa explicitez undeva mai jos.

Dacă orice secvență care s-a petrecut în viața mea dispare și nu lasă în această lume niciun fel de urmă, și dacă lumea asta și cu toate lucrurile care sunt în ea, sunt indiferente la actele mele pe care le intenționez în această lume, mi se pare că se întâmplă totul ca într-un mare cadru unde o mulțime mare de lucruri se află ca să „spună o poveste” pentru spectatorii veniți în trecere pe aici, care au rămas să vadă evenimentul. Toate lucrurile sunt frumos așezate, și fiecare la locul lor, în fața mulțimii de oameni ce stau adunați. Cadrul se întrerupe subit, iar lucrurile se află împrăștiate în toate părțile, și se grăbesc să iasă de acolo, coborând până undeva mai jos, unde se află ieșirea, până se îndepărtează de tot, până nu se mai văd deloc. E ușor să formăm lucrurile în mulțimi, la fel ca și cu grupurile de oameni de diferite feluri, formând națiuni. (asta ca să apelez la un exemplu generic) În primul caz, ne folosim de similitudini, simetrie, contraste, jocuri de umbre și de lumini pentru a crea un efect de clar-obscur, un joc în care elementele se arată sau se ascund, între precizie și imprecizie, obiecte ce sunt prin sine determinate, dar dispuse în alt fel, probabil mai atractiv, ca să capete caracteristicile nedefinitului. La fel se petrec lucrurile, sau într-un mod oarecum similar, și în viața noastră particulară. Vrem atunci și ca aceste fenomene ale lumii, a căror natură nu seamănă prin nimic cu noi, să aibă pentru noi caracterul familiarului, în orice variantă a lor.

Uneori parcă ne dorim să fugim de o lume ca aceasta, să ne ascundem de toate, într-un loc anume. Sau, alteori, vrem să mai zăbovim cu privirea asupra lucrurilor care sunt acolo, ca într-o prelungire a timpului.

De fapt, vrem ca acele lucruri să capete o determinare, să putem rămâne „în preajma” lor, și vrem ca anumite lucruri să fie permanente în viața noastră. Și pentru aceasta avem nevoie să privim îndeaproape lumea aceasta, cu tot ce este în ea. Ne preocupă rostul nostru aici sau cum ne „situăm” în raport cu lumea, în diferite situații cu care ne întâlnim aici. Cum am putea să relaționăm cu ceilalți, și ce putem să realizăm împreună aici? Noi vrem „să ne apropiem” lumea asta. Și cum putem să participăm în modul nostru propriu la lucrurile care se petrec în lume? Suntem dispuși să răspundem și noi cu ceva lumii acesteia. Și vrem să îi putem oferi și noi ceva din ce suntem noi. Vrem și să trăim experiențe din lumea aceasta, chiar și așa, cât ne poate fi îngăduit.

Menținând același context, îmi propun și să ofer câteva reflecții. Care e felul relației pe care o are omul cu lumea lui? Și oare ce ar putea să mai aibă lumea aceasta, ca să ne restituie? Cum putem să împărtășim și cu ceilalți lucruri pe care le experimentăm, ca și ei? Cum putem să le arătăm disponibilitatea noastră „de a ne deschide” lor? Putem să creăm puntea aceea pe care să pășim pentru a ne ieși în întâmpinare unii cu ceilalți? Ce ne putem oferi între noi, când vom realiza acea întâlnire pe care o dorim în chipul cel mai real? Pentru ce sau în vederea a ce ne dorim acest lucru?

Pentru a putea ajunge la o clarificare, va trebui să apelăm la câteva adevăruri principale și să analizăm, din poziția de ființe libere, variantele între care avem de ales în privința relației cu lumea, cu ceilalți și cu noi înșine. De aici vom putea să ajungem la niște concluzii clare și principale pentru această problematică. Și, în mod destul de probabil, unele dintre concluziile rezultate vor avea și caracterul de certitudini. În primul rând, privirea relevă actul prezenței celui ce privește, o afirmare a prezenței lui, după cum spune Heidegger. A privi mai înseamnă și a se ivi, și aici ne referim la sensul Ființei în relația ei cu noi. Lumea este pentru noi „locul de deschidere”, în care toate cele ce există aici „se arată”, iar omul „se situează” pe sine, lăsându-le să fie. Tot în privința relației cu lucrurile acestea, „a numi” înseamnă „a aduce la prezență” lucrurile. Sau putem spune și a rosti, care înseamnă a da esența unui lucru, rostul lui. Iar alteori e important să tăcem, pentru a nu spune ceva care nu știm în mod cert despre un anume lucru… Uneori apelăm la interogare, în scopul de a pătrunde în problematic și în ceea ce „rămâne deschis”. Nu putem să avem toate răspunsurile. Alteori e în planul principal „ascultarea”, referitor la ascultarea promisiunii unui răspuns. Putem spune și că orice interogare are în vedere posibilitatea răspunsului.

Multe dintre problemele de unde am plecat la început au soluție, însă întâi trebuie să ne integrăm aceste adevăruri. Un exemplu în care ne confruntăm cu o problemă, important în acest context, este când ne aflăm în situația de a ne confrunta cu o greșeală provenită dintr-o acțiune a noastră dinainte. Cum ne însușim această greșeală? În primă instanță tendința este să ne judecăm pe noi pentru acea greșeală, ceea ce va duce la teama de judecată, pe care ne-am atribuit-o chiar noi, de aici generalizând și amplificând ideea de judecată, ajungând la ideea de condamnare și la teama de judecata oamenilor. Însă generalizarea e o eroare, și raportarea noastră la fapta comisă e tot una greșită.

Clarificarea vine prin înțelegerea că în cazul acesta fapta îi aparține eului, iar nu sinelui nostru. Iar eul nu este cel care ne relevă esența noastră. În raport cu eul care arată către faptele lui, vine sinele, cu „glasul” lui, exprimând adevărul; că nu avem nimic de justificat, ci de prezentat și de ilustrat, și atât. Iar această prezentare putem să o facem chiar acum prin faptul că suntem prezenți, într-o stare totală „de deschidere”, în fața sinelui nostru, realizând acum că acest lucru este suficient. În acest context, putem să adăugăm și că o raportare greșită față de lume este de a ne preda în fața unei situații. În multe din momentele în care am acționat, în diferite împrejurări, noi am acționat ca după un tipar anonim, fără a da importanță, ceea ce arată un alt mod de raportare greșită la lume și la noi înșine. Dar se înțelege că aici nu ne-am raportat la esența noastră, ci am acționat în funcție de împrejurări.

Aceste acte ne „distanțează” de noi înșine, când privim către împrejurările în care am acționat într-un anumit moment în trecut și dacă acestea ne fac să ne simțim vinovați. Și mai revin la ideea că într-un astfel de moment e potrivit să nu ne pierdem în gânduri care nu duc la vreun rezultat. Când depășim acea stare, abia atunci putem „asculta” pentru că suntem în starea potrivită. În caz contrar, ne-ar scăpa soluția reală și am rămâne prinși în situația pe care nu o putem altfel soluționa. Ar mai fi de menționat faptul că o altă raportare greșită e gândirea de tip comun, care se bazează pe ideea de organizare, ce va duce la ideea de a stăpâni, întâi o situație, iar apoi vine tendința de a „lua în stăpânire”. Și consecințele acestui tip de raportare se pot înțelege cu ușurință. În opoziție cu această gândire, se află gândirea de tip reflexiv, aceasta arătând o atitudine opusă față de aceea de „a lua în stăpânire”. Ea exprimă o atitudine mai degrabă de „retragere”, de a evita tot ce ar implica ideea dominării, opunându-i acesteia respectul și grija. „Grija față de celălalt” e „spațiul de deschidere” în care eu îi ofer lui disponibilitatea mea, în starea mea totală „de deschidere” și comunicând autentic cu el. Grija față de celălalt implică și o responsabilitate și angajarea totală.

În concepția lui Levinas, celălalt e cineva care „contează ca atare”. El are o altă natură decât „simpla prezență”. Prin actul de a comunica, omul „se arată pe sine”, depășind modul cotidian de a exista. Actul comunicării creează, astfel, posibilitatea sinelui să se arate și de aici și pe aceea de a vedea relația pe care o are cu Ființa. Ființa ni se „dezvăluie” în actul relaționării, în modul iubirii noastre față de ceilalți.

Jaspers susține că dacă prin actul comunicării omul se arată pe sine, atunci el transmite ceva despre sine, ceva ce îi aparține lui, ceva diferit de „simpla prezență” și de sfera cotidianului. Ca o concluzie în privința raportării la ceilalți vreau să propun și un mod prin care am putea să privim diferit, ce mi-ar plăcea să poată să inspire. Noi suntem aici pentru că avem ceva de dăruit. Si nu pentru ca suntem înzestrați trebuie să primim ceva, ci pentru că suntem înzestrați avem noi ceva de oferit.

Concluzia pe care vreau să o exprim cu privire la problema de la care am plecat este că uneori lucrurile se află în „starea de ascundere” și alteori în cea „de ne-ascundere”, acestea fiind două aspecte contrare ce alternează în mod permanent. Putem înțelege în două moduri acest lucru, primul mod fiind acela că ne aflăm într-un tip de „joc”. Și poate că acest mod de a privi nu este chiar neîndreptățit. Trebuie să recunoaștem că faptul acesta, al alternanței între elementele contrarii, este unul foarte complex. Ceea ce nu putem înțelege și uneori depășește gândirea doar de tip logic, putem să considerăm că e ceva fără sens, sau e superficial, sau nesemnificativ. O atitudine diferită e cea de a pune acel lucru în sfera misterului, și pare a fi o atitudine dacă nu superioară, cel puțin una liberă.

Poate că aceasta este chiar descoperirea de care era nevoie, care ne oferă și clarificarea finală în ce privește sensul de „a lăsa să fie”.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…