DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum poți să vezi în intenția celuilalt?

   Ajungem să ne dorim lucruri sau persoane care să ocupe un loc în viața noastră. Care e diferența între dorință și intenție? Cum și pe ce temei am putea crede în realitatea intenției sau între gând și expresia sa? Putem avea o speranță, că există posibilitatea să ajungem la o corelație între fenomenele percepute și semnificațiile lor? Omul poate face trecerea de la a ști, de la ceea ce el cunoaște cert, la conștiință? Ce e tot ce e? Nelimitatul…

   Când încadrăm ceva, noi îi punem limite. Noi fixăm limite, uneori și pentru noi, când reducem realitatea noastră la un cadru. Mai întâi, eul nostru vrea să aibă sub control realitatea. O dorință are o direcție de potrivire de la lume la minte. O credință exprimă o direcție de potrivire între minte și o lume. Faptele reprezintă stări cu o direcție de potrivire între minte și lume. Orice viziune asupra lumii presupune un „angajament” luat, o orientare fundamentală a sinelui, despre construcția de la baza realității. Poate fi exprimată ca o poveste sau ca un set de presupuneri pe care le deținem, conștient sau inconștient, constant sau inconsistent. Realitatea e și dezvăluită și ascunsă, creată și distrusă de activitățile noastre. Când treci la nivelul superior, depășești distanța între lucrurile de care depinzi și încerci a fi independent de ele, atunci când fiecare are de câștigat și privește sub această paradigmă.

    Principiile, spuneam, sunt acele reguli, norme ce ne orientează acțiunile, în ceea ce  privește facultățile spirituale și raționale. Principiile ne ghidează comportamentul, percepția asupra realității și gândirea. Caracterul e definit și ca ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale al unei persoane, care se manifestă în comportamentul, ideile și acțiunile sale. El presupune o personalitate morală fermă și se caracterizează ca însușire morală, care se manifestă prin: perseverență, voință fermă, corectitudine. Există, așadar, promisiuni sau „angajamente” față de noi înșine, pe care ne dorim să le respectăm cu atât mai mult cu cât știm ce vrem de la noi, cu adevărat, cât și ce putem și cine suntem sau am putea să devenim, în orice lume, variantă posibilă de lucruri. Ne putem gândi la imperativele categorice, sub formă de maxime, denumite de Kant. Spuneam că ceea ce ne definește e caracterul, ceea ce ne face să fim ce putem fi și să valorăm și să facem să valorăm, indiferent de împrejurări, experiențe, întâmplări și indiferent de ceea ce avem în prezent sau de eul nostru. Apoi, al doilea tip sunt promisiunile față de ceilalți, pe care le facem din adevărul nostru și le avem de împlinit pentru ceea ce semnifică ele, în orice variantă a lucrurilor.

   Onestitatea, în contextul discuției, înseamnă a fi în adevărul tău, a-ți spune adevărul tău, a acorda spusele noastre cu realitatea. În integritate, acordăm realitatea cu spusele noastre: a ține promisiunile, a respecta angajamentele, a îndeplini așteptările. Sub un alt aspect, ne vedem pe noi, întâi, ca apoi să îi putem înțelege pe ceilalți, și felul lor în care se văd și se simt pe ei înșiși și lumea lor. Ele nu sunt reflecții corespunzătoare felului nostru de a fi. Iar acest lucru este important de știut, informațiile noi, necesită, poate, decizii noi…  E nevoie, în orice caz, a ne vedea pe noi și apoi și pe ceilalți. Iar ca să fi înțeles, mai întâi poate că trebuie tu să-l înțelegi pe celălalt; a putea înțelege felul în care ceilalți se văd pe ei înșiși și lumea lor ori felul în care se simt pe ei și lumea lor. Empatia poate fi numită o formă de intuire a realității celuilalt și poate chiar a nu discerne între emoțiile mele și ale lui. Vreau să înțeleg ce se întâmplă cu el, ceea ce implică și să-mi simt emoțiile mele.

   Cu privire la toate cele spuse până aici sau altele, poate, lăsate subînțelese, în ceea ce mă privește nu am nicio îndoială că mereu am întâlnit oamenii cei mai potriviți, mergând drept, corect, înainte, fără abateri, și fără intenția de a mă înșela pe mine ori pe alții, pe drumul dinaintea mea, oricât de imposibile mi-au părut unele situații. Oricât de „nedrepte” au fost pentru mine, nu am încetat să cred că mai există și altceva. Au existat, de asemenea, pentru mine, momente privilegiate, iar în cele mai multe momente în care aveam nevoie, poate chiar în cele mai neașteptate momente, oamenii care mi-au arătat capacitățile și posibilitățile mele. Am întâlnit, la rândul meu, oameni cărora am putut să le deschid o cale către a comunica adevărul lor, pentru că, pentru mine, dincolo de tipare, mereu acolo se găsește ceea ce e cu adevărat despre cineva. Un îndemn, în contextul dat, poate fi acesta: Fii așa încât să meriți iubirea aproapelui tău!

   Nu există lupte pierdute, pe tărâmul sinelui.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…