DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum ne oglindim în ceilalți?

   Un fapt empiric este să îi spun unei alte persoane, de exemplu, că afară e noapte, sau cerul albastru. Ele reprezintă informații și putem menționa și că pot fi adevărate sau false. Dar are sens să îi spun că e adevărul sau că mint? Este „p” sau este „non- p”? Ce am spus aici? Toți am avut experiențe pozitive sau negative, trăite din interior sau preluate cu semnificația lor, din afară.

   Se spune și că sunt lucruri pe care este foarte important să știm să le spunem: Iartă-mă, am greșit, îmi pare rău, mulțumesc… Pot fi considerate, printre altele, niște exemple suficient de importante. Este interesantă și legitimă întrebarea: care e legătura dintre lucrurile pe care     le-am spus aici? Este  diferența între actele obișnuite și acelea denumite acte de vorbire. Poate fi elementul empiric, poate fi o problemă de limbaj, în exemplul dat la început. De aici apare întrebarea interesantă „ce semnifică faptele empirice?” și, apoi, care e sensul lor pentru existența noastră? Întrebările enumerate se poate spune că oglindesc relațiile cu ceilalți și modul cum ne raportăm unii față de alții. Ele ne reunesc sau ne separă? În ce fel? Este subiectul de analizat de mine pe parcurs, pentru a da niște concluzii din această sferă.

   Revenind asupra experiențelor avute de fiecare, e foarte greu să îi ceri cuiva să observe din afară trăirile tale. La fel cum e de greu pentru cel care le vede din afară să îți arate cum sunt cele ale lui. Este greu într-o mare măsură să cunoști ce experimentează cineva ca privitor, cum este și aceea să cunoști dacă cineva experimentează din interior. Pornim cu experiențe, ale noastre sau ale celorlalți, ne obișnuim să facem aprecieri sau emitem judecăți. Credem că suntem neînțeleși, când ne găsim în interior și în momentele când trăim de acolo. Ni se pare că suntem neînțeleși, dar că ar trebui să fim, ori invers, dar nu realizăm că interlocutorii noștri, când îi vedem că trăiesc din exterior, poate că și ei se confruntă cu greutăți sau nesiguranțe, până și în experiențele lor comune, însă ei se raportează la ele diferit.

   Nu îmi dau seama dacă primii și-ar dori o viață ca a celorlalți, aparent simplă, dar permanent activă. Nu îmi pot imagina nici dacă aceștia se simt, uneori, prea obosiși să ducă totul la capăt, din viața pe care ei o experimentează. Nu știu dacă nu simt și limite, o dată cu activitatea și ambiția de a găsi tot timpul rezolvări. Sau poate nici dacă, în fața unor provocări ce par prea mult și cer prea mult efort, chiar dacă sarcinile lor sunt simple, dacă în acele momente nu ni-i putem imagina încercând, și ei, neputința. Revenind la primii, ei par și primii care se confruntă cu teama de viață și neputința, ideea inutilității de a încerca să își găsească sau să-și facă un loc printre ceilalți. Ei sunt „neînțeleșii”. Ei nu cred că vor primi „aprobarea”, pe care ar avea nevoie să o simtă. Ei cred că nu sunt adecvați și nici acceptați de ceilalți. Probabil ar avea nevoie, întâi, de acceptare. Adesea, nu așteaptă recompense (ca aprecierea) sau cred că nu le merită, ci că totul a fost, spun ei, mai degrabă, doar o circumstanță favorabilă, Și nu cred că merită aprecierea, dacă ceilalți i-ar cunoaște. Cel mai des, ei caută să facă bine, să lupte în fața nedreptății cu orice preț, fără a vrea mai mult decât să fie acolo, cu tot ce pot ei oferi. Ei trăiesc în momente și creează momente. Ei exisă prin aceste momente și fac să aibă sens. Ceilalți nu luptă pentru idealuri și se explică, fiindcă nu putem asocia lucrurile de aici, în actualitatea lor de aici, cu idei, iar binele se face ca o consecință a acțiunilor lor și a implicării lor constante, ca urmare a activităților lor bine realizate.

   Probabil că și unii și ceilalți se bazează pe concepte și principii pe care le aplică în modurile lor, în acțiunile asupra realității. Am putea spune că pentru unii e mai ușor, că pentru alții e mai complex sau unii au o viață simplă, iar alții una grea de trăit? Nici unii, nici ceilalți, cred, nu ar dori cu adevărat să fie în felul celorlalți. Așa și pare să reiasă. Așadar, binele reprezină un rezultat sau o consecință, datorat acțiunilor bune ale unor oameni și, de asemenea, în alt mod, el reprezintă rezultatul intențiilor bune. Binele se face întotdeauna în tăcere. Binele e, întotdeauna, ceea ce se face în liniște. Binele se face când intenția și consecința nu sunt despărțite și nu pot fi exprimate, ci reflectate ca printr-o oglindă. Iar oglinda poate fi între noi în întreaga lume, prin fațetele în care ne recunoaștem în ceilalți, fiecare.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București…