A pleca din lumea celuilalt… Departe de el, în lumea privită din visul propriei puteri… Şi a dori să trăiești un vis al tău, al puterii proprii, care să fie mai mult decât în lumea celuilalt… Dar tu singur nu poți face o lume întreagă să înceapă, nici ca ea să se sfârşească, pentru că tu nu ştii să trăiești nici sfârşitul şi nici să nu se sfârşească.
Cum poate însă visul să se viseze singur? Cum poate visul să viseze în afara propriului sfârşit? Visul ce se visează singur aduce în lume cu el şi sfârşitul. Între început şi sfârşit el se găseşte acum pe un drum pe care a plecat singur, spre a găsi ceva ce nu a fost şi nu va fi al lui.
El e mereu limitat de fiecare sfârşit şi, atunci, visul nu poate să se viseze singur. Şi cum noi ştim că soluţia nu e soluţia problemei noi uităm existenţa problemei în fiecare nouă existenţă. Uităm, atunci, şi că soluţia nu e soluţia problemei. Cînd vine sfârşitul în faţa noastră, când ceva se sfârşeşte, ne amintim că soluţia nu e soluţia problemei, că nicio soluţie nu avem pentru acea problemă, chiar dacă trecerea între un moment şi altul s-a făcut cu uşurinţă, chiar dacă sfârşitul poate fi uitat şi el nu poate să sfârşească în chip real.
Nu suntem nici acum mai aproape de soluţia problemei. Refugiaţi în ultimul moment imediat următor sfârşitului, departe de realitatea lui ori departe de prezenţa pe care el a sfârşit-o, trăind această depărtare, noi am uitat şi prima şi a doua oară că soluţia nu e soluţia problemei, nici prin aceea că sfârşitul nu e real, nici prin aceea că pierderea e reală. Problema nu e problema reală, asta uităm când ne lăsăm trăiţi în lumea pierderii noastre, iar soluţia nu e soluţia problemei, ceea ce uităm cănd continuăm să trăim stăpâniţi de iluzia că irealitatea sfârşitului e ceva pentru mine, ceva ce eu am pentru mine. Voiam mereu să fiu într-o lume care să înceapă pentru mine, dar să o găsesc pe aceasta în afara mea, ca eu să trăiesc în ea. Cu toate acestea, eu singur nu puteam avea niciodată nimic. Tot ce trăiam în lumea mea se sfârşea neîncetat.
Eu caut să împlinesc visul meu şi caut să am o lume fără limite, dar nu stă în puterea mea să construiesc singur această lume. Atunci va trebui să ştiu că soluţia – împlinirea visului meu – nu e soluţia problemei .De câte ori făceam totul pentru ceva uitam că soluţia nu e soluţia problemei. Eu voi pierde atunci locul în care am întâlnit acest obiect şi voi trăi sfârşitul lui.
Dar, dacă eu nu am avut o lume când eram singur în faţa obiectului dorinţei mele, unde e sfârşitul acesta? Unde trăiesc eu acest sfârşit? Ce mai rămâne atunci între fiecare drum al căutării mele şi fiecare sfârşit? Eu m-am pierdut pe mine? Care e lumea mea? Ce lume mi-a rămas? Unde se află atunci obiectul căutării mele? În care lume se află el? Ce fel de lume e aceasta? Cum pot eu întâlni obiectul căutării mele? Când îl voi întălni eu?
Aşteptam, atunci, şi n-am încetat să aştept ca un altul să aducă o lume în visul meu, pe care să mi-o ofere, în care să îmi dea un loc. Şi aşteptam ca lumea aceea să înceapă, privind până atunci cum tot ce era al lumii mele sau al lumii altora se sfârşea mereu în faţa mea. Priveam sfârşitul din lumea mea spre a privi peste el, acolo de unde ceva nu începuse vreodată. Si priveam sfârşitul din lumea lor spre a privi sfârşitul fără mine, spre a fi în afara lui.
Fugim cât mai departe din faţa lumii în care un altul e mai puternic, spre o lume a propriei puteri, dar uităm că lumea nu a fost la început lumea mea, ci lumea puterii lui, de care eu m-am depărtat. Eu am plecat din faţa lui pentru că puterea era puterea lui. Sau fiindcă nu era puterea mea. Lumea celuilalt era o lume din care, mai întâi, eu am plecat. Apoi am încercat să scap în faţa propriei neputinţe şi în starea propriei neîmpliniri, să ies într-o altă lume a celuilalt, la care să pot privi fără a trăi. Poate pentru a trăi privind la ceva ce nu se sfârşea în lumea mea… Lumea era o lume a pierderii, când tot ce aducea el în faţa mea, cu puterea lui, el făcea să se sfârşească pentru mine, când orice lume pe care el o oferea visului meu era o lume din care el mă izgonea. Şi atunci, şi lumea în care eu trăiam în momentele mele şi în faţa celorlalţi era o lume a pierderii. Departe, alungat în visul meu, trăiam mereu pentru fiecare secundă din visul lui, visul care să înceapă şi al cărui început nu ştiam să-l trăiesc, ci doar îl priveam, în umbra unui vis al lui, pe care l-am pierdut.
Pot eu chiar atunci când am pierdut de tot visul meu şi orice lume să mai aştept lumea din visul lui? Cum pot eu ca, după ce l-am pierdut şi pe el şi orice lume, să mai aştept întâlnirea cu el, şi în lumea lui? Căci eu l-am pierdut pe el, şi lumea lui, şi însăşi lumea mea. Între lumea pe care am părăsit-o, a puterii lui, şi cea pe care am căutat-o, a puterii mele, eu am pierdut realitatea obiectului dorinţei mele şi consistenţa lui. Şi atunci, nu poate fi o lume după lumea în care eu am plecat din lumea lui spre a construi o lume a dreptăţii şi a stăpânirii mele şi în care eu am întâlnit şi am pierdut mereu un obiect în care am vrut să aflu obiectul căutării mele, pentru că orice lume era doar lumea în care am fugit din lumea lui, în care am pierdut obiectul căutării mele în faţa lui şi am fugit din faţa lui. Atunci, fiecare obiect găsit era în altă lume decât lumea din care am plecat să îl caut. Ceea ce am pierdut în faţa puterii lui am pierdut în lumea lui, a puterii care nu e a mea. Şi nu puteam găsi, în lumea mea, singur. Oricât era de mare puterea mea sau lumea puterii mele… Trebuia să plec din lumea puterii mele ca să aflu iertarea.
Când îl voi întâlni eu? Nădejdea că există o lume mai bună, a unui altul decât mine şi tot ce aici nu a fost… Şi el va şti să facă totul să fie mai bine, tot ce aici nu a putut sau nu a fost aşa.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
