Textul de față este o reflecție despre felul în care trăim lumea între așteptare și revenire – între dorință și pierdere, între intenție și întâmplare. În acest spațiu al distanței, unde lucrurile se petrec adesea fără a fi cerute, sensul se naște prin relație: între oameni, între lucruri, între gând și timp. Aici, filosofia se apropie de trăire, iar întrebarea devine o formă de a rămâne aproape de ceea ce nu se mai întoarce.
Cum ne reprezentăm noi lumea este și ceea ce semnifică ea? Mereu încercăm să ne apropiem, să micșorăm distanța între viața trăită și sensul ei. Viața cuprinde o desfășurare de mulțimi de lucruri, toate presupun trăirea lor, într-un timp și spațiu, cuprinzând viața însăși. Iubim, trăind acele lucruri sau o facem raportat la scop? Poate că scopul e simultan și se naște, totodată, din bucuria clipei prezente, în modul de raportare pozitiv. Ne intersectăm, aici, cu fragmente sau porțiuni de sens, în evenimente și fapte petrecute. Care e diferența între necesar și întâmplător? Care e apropierea lor? Care e sensul relației între ele? Care e limita unei posibilități neîmplinite? Care e limita de unde ea nu se va mai realiza și cu necesitate astfel? În acest interval se petrec lucruri esențiale. Există și ceea ce nu trebuie să se întâmple. Uneori e necesar ca anumite lucruri să nu se întâmple, iar atunci când spunem că ceva nu e necesar să se întâmple, vorbim despre o libertate a realului. Cum putem înțelege și cunoaște limitele și posibilitățile între care au loc toate aceste lucruri? Și cum putem să ne raportăm și să ne orientăm, în aceste privințe? Cum putem să ne realizăm intențiile noastre? E necesar să cunoaștem clar referința lor? Sau este mai importantă claritatea intenției însăși?
Noi putem, în general, să avem intenții clare. Poate exista o relație de reprezentare între o intenție și referința ei, sau mai degrabă o relație între intenție și denotația ei. Există lumea faptelor și a lucrurilor, dar și lumea semnificațiilor. Determinăm un lucru, un fapt, atunci când îl vedem corect, limpede. Care e legătura între semnificație și modul în care ea se realizează într-un obiect concret? Ce anume face ca ea să se realizeze?
Uneori, aceste lucruri se pot petrece independent de felul în care le avem în vedere – întâmplător. Sunt secvențe firești, care se pot întâmpla datorită unor condiții de posibilitate ce se întrunesc la un moment dat. Într-un astfel de caz, putem spune că lucrurile acelea nu aveau necesitate. Există și semnificații care, uneori, pot să intervină în lumea faptelor, concretă, ca întâmplare, și să ne îndeplinească o așteptare, poate chiar una pe care nu o aveam intenționată. Există și secvențe ale unei ordini a ceea ce are loc în lume, al căror sens poate apărea inversat. Iar dacă sensul lor e inversul celui pe care îl aveam intenționat, e firesc să încercăm să trecem peste ele, să le depășim. Putem, deci, să depășim secvențe neintenționate sau nedorite, petrecute întâmplător, fără a fi avut necesitate, chiar și atunci când acestea ne lipsesc de ceva important pentru noi – sau de cineva. Dacă pierdem, dacă dispare obiectul din așteptarea noastră din cauze exterioare și factori întâmplători, mai avem posibilitatea de a recupera semnificația sa? Ce înseamnă să revenim la ceva? Este revenirea la ceea ce era inițial un fapt necesar, atunci când depășim cauzele pierderii, dacă acestea au fost întâmplătoare? Poate exista o astfel de întoarcere, dacă inversăm pierderea petrecută în afara oricărei intenții care să o facă necesară, și păstrăm așteptarea? Putem să o păstrăm, când ea aparține intenției pentru obiectul semnificat? Putem reveni, după ce am pierdut ceva și trecem printr-o absență, aparent imposibil de întors? Poate fi întors cadrul? Care e, atunci, legătura între o secvență petrecută și timpul ei? Cum putem reuni, în niște evenimente, semnificațiile din relațiile cu alte persoane, într-un timp dat și pentru secvențele date? Dacă există incertitudine și indeterminare cu privire la timp și, inclusiv, unele evenimente, putem spune că lucrurile se petrec la întâmplare? Iar întâmplarea e indiferentă față de intenția noastră?
Până la urmă, lumea, așa cum avem noi posibilitatea de a o înțelege, are o semnificație care poate fi determinată – și aceasta se reflectă în lucrurile care pentru noi o întruchipează. Prin intenție putem face legătura între lucrurile pe care le dorim și realizarea lor. Intenția noastră poate avea un obiect pe care să îl realizeze în chip necesar, atunci când are claritate. Inexistența și existența sunt, poate, dincolo de limitele înțelegerii noastre. Și nu le putem atribui, atunci, o valoare sau un adevăr. Poate că nu vom putea niciodată să înțelegem semnificația a ceva ce are loc la modul negativ. A fi surprins de ceva înseamnă a întâlni un decalaj între intenție și realitate. Ne poate surprinde, la fel ca pierderea a ceva, și apariția a ceva dorit.
Există așteptări îndelungi, precum și absențe sau pierderi care nu pot lua sfârșit în trăirea noastră. Există lucruri la care nu renunțăm, pentru că pe acelea ni le doream. Poate că nu putem înceta să așteptăm ceva sau pe cineva ce nu va mai veni, chiar dacă, în mod firesc, așteptam să vină. Chiar dacă întâmplarea contrazice dorința noastră și referința ei. Cum putem lăsa să se încheie o poveste care nu mai are final? Cum putem să o lăsăm în urmă, chiar dacă ea nu s-a mai încheiat? Putem lăsa totul să se risipească atunci când nu se mai poate concretiza? Rămâne ideea acelui lucru, sau putem să ne îndepărtăm de ea, chiar dacă ea rămâne? Și putem să mai avem înainte ceva concret?
Sunt lucruri și sunt secvențe de lucruri care nu vor mai fi, în acest fel, niciodată, pentru unicitatea lor. Dar înțelesul lor nu se pierde. Ideea pe care ele o semnificau rămâne, chiar și când nu mai are, deocamdată, un obiect concret. Poate totul înseamnă, până la urmă, că există prin relație și dispare sau revine tot prin relație. După ce am depășit confruntarea cu limitele, prin sentimentul trăit, putem depăși și așteptarea la infinit a acelui ceva, și distanța de el. Poate că putem chiar să negăm distanța a ceva ce a rămas pentru totdeauna departe. Lucrurile, cred, sunt complete și exact așa cum ar trebui să fie, la un moment dat, în acele situații și momente. Există această lume – una în care pierdem, iar alteori așteptăm – și ea nu se află, totodată, ca lume în sine, ca o lume a pierderii sau o lume a așteptării. În ea trăim pierderi, despărțiri, împliniri, întâlniri. Și este, în acest fel, tot ce e.
Poate că lumea nu ne răspunde niciodată pe deplin, dar ne primește întotdeauna. În ea, așteptarea și pierderea nu se anulează, ci se țin una pe alta în echilibru. Ceea ce pare să fi dispărut continuă, poate, în altă formă, acolo unde ne mai putem întoarce doar prin gând. Și poate că sensul nu se află în ceea ce vine sau pleacă, ci în felul în care rămânem – între.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
