DILEME – Aura Ciobotaru – Cum este evoluția un proces spiritual? (1)

În acest context actual în care se vorbește despre „sfârșitul civilizației moderne”, acest lucru consider că are drept cauză faptul că ideea de „dezvoltare a civilizației” a fost asociată cu un soi de evoluționism. Evoluționismul, așa cum apare în teoria lui Darwin, are la bază ideea selecției naturale în relație cu ideea „luptei pentru supraviețuire”. Și atunci, derivă de aici și  ideea menționată la început, un aspect de actualitate fiind acela al unei creșteri a populației, ce ar duce la acea bătălie finală presupusă. În schimb, au existat și teorii de tip științific sau din domeniul cosmologiei care susțin opusul. Prin prisma și a unor considerații ce țin de domeniul filosofiei, îmi propun în textul acesta să prezint și să aduc în discuție câteva dintre aceste aspecte.

   Mai întâi, consider ca relațiile dintre diferite organisme, specii sau sisteme nu au la bază o „natură ierarhică”. Dacă există, pe de altă parte, o schimbare a speciilor, în timp, aceasta este în corespondență directă cu legile naturale. Însă ce se poate spune într-un mod clar și cu sens despre fenomenele naturale și legile care stau la baza lor? Diferite teorii științifice au încercat să explice fenomenele naturale în termeni de legi fizice, demonstrând cu argumente solide aceste lucruri. Toate acestea se pot îmbina și cu explicații din cosmologie. Pe baza acestora, se va putea susține, în mod fundamentat, și că civilizațiile istorice care s-au succedat par a avea în comun aceleași elemente structurale. Și unii filosofi au discutat în teoriile lor aceste aspecte, considerate în sens general. Aristotel, de pildă, a căutat explicații ale fenomenelor naturale în termeni de legi fizice, la fel pentru toate lucrurile. Presocraticii au considerat că fenomenele care au loc în lume și în natură se află în strânsă legătură cu niște „elemente primordiale”, considerate „principii a tot ce există”. Aceștia, putem spune, au considerat aceste elemente, precum focul, aerul, apa, nu în sens material, ci mai degrabă calitativ, ca esențe pentru celelalte procese din lumea viului, ca fenomene în raport cu primele. Tot aici, putem aminti și de teoria lui Parmenide, care asemăna ființa cu o sferă, mereu identică numai cu sine și neschimbătoare. Și ne putem gândi și la faptul că filosofii antici, în parte, au fost și matematicieni, fizicieni, teoreticieni în general, ce au pus bazele diferitor științe. După filosofii presocratici, pe linia trasată de către aceștia, Platon, mai târziu, vine cu teoria sa și concepția esențialistă asupra lumii, aflată în opoziție cu „ideile evoluționiste”, ce apar mai târziu, dezvoltându-se în perioada Renașterii. O teorie de tip materialist despre evoluție a susținut și Descartes, ce a considerat universul ca fiind un fel de „mașinărie complexă”. Așadar dezvoltarea tehnologică, ce a urmat marilor descoperiri științifice, putem spune că se opune tezei că evoluția are un sens spiritual și nu unul „de tip tehnic”. Aristotel, în opoziție cu viziunea materialistă asupra evoluției, după care speciile nu sunt deloc legate între ele și „fixate” de la început în așa fel încât să joace un rol în „ordinea cosmică și divină”, a susținut ideea contrară, că toate fenomenele naturale sunt actualizări ale „posibilităților naturale fixe”.

Și atunci, toată istoria omenirii, cu toate evenimentele ce s-au petrecut, oare nu se bazează în mod greșit pe ideea de ierarhii, de lupte pentru putere si extindere teritorială, când, de fapt, la baza a tot ce există nu se află nimic material? Filosoful Hegel în cea mai importantă lucrare, „Fenomenologia spiritului”, expune și dezvoltă o concepție de filosofie a istoriei, fără a avea legatură cu domeniul “istoriei filosofiei”.

   De fapt, mai degrabă am spune ca toți marii filosofi și toți marii oameni de știintă, din perioada antică, apoi cea medievală și până în perioada modernă, cu toate opozițiile întâmpinate în fiecare din „perioadele” istoriei, așa cum au fost „demarcate”, în ciuda acestor opoziții, au păstrat interesul pentru a releva „ceea ce este” de fapt și „în sine”. O să enumăr și câteva considerații științifice cu privire la Univers, în general, și tot ceea ce a fost generat cu explozia Big Bang. Pornind de la ideea că Universul este în continuă extindere, deși înainte de „marea explozie” Universul încă nu exista, s-a considerat că la început a existat un punct, ceva fără dimensiuni, dar cu o energie infinită. La „momentul zero”, se consideră, acest punct, cumva, a ieșit din „starea singulară” inițială, producându-se astfel explozia, printr-o manifestare a energiei lui. Consider că a pune niște întrebări despre cum a început totul, de tipul „Cum s-a format totul, cum a apărut și când?” nu ar putea să prezinte un interes prea mare, în primul rând pentru că unei întrebări de acest gen nu îi poate corespunde o referință. Cum nu vorbim de o complexitate de elemente disparate unele de altele, așa cum un șir formează mulțimea, sau, cu atât mai puțin, nu avem în vedere o ordine în care niște lucruri     s-au succedat. Big Bang nu a existat într-un context spațiu-timp, nu are cauză și e o „singularitate”.

   Explozia, așadar, s-a materializat ca o maximă expansiune, „revărsând” conținutul ce nu îl putem asocia cu un interval temporal. Materia este rezultatul expansiunii, însă orientată spre un scop, precum „punerea în act” a unei piese, cu diferite personaje, în vederea ca acestea să se cunoască ca și natură și apoi ca să „reflecte” această natură în relație cu alte personaje. Mai departe, cred că tot ce a existat după explozia Big Bang, a avut mereu în comun aceleași elemente structurale. Ceea ce a survenit, „într-o singură unitate de timp” și din prima milisecundă, se consideră că a generat elementele și materialele primordiale „complet structurate”. Din punct de vedere științific, se poate spune că aceleași „calităti primare” generale, sunt cele prin care se dezvăluie „amorful”, adică substanța cantitatvă.

   La întrebarea „ce e materia?” răspundem că orice corp sau orice organism, de fapt, se caracterizează, întâi, prin: masă, greutate, stare sau poziționare, mișcare sau impuls, mobil. Alte caracteristici ar mai fi apoi accelerația, viteza, toate acestea în relație cu conceptul de „câmp gravitațional” și „câmp energetic”. Ne putem referi, tot aici și tot în legătură cu teoria Big Bang-ului, și la corpurile și elementele cerești, cosmice, adică planete, stele, galaxii, si proprietățile lor, precum starea, mișcarea, lumină, spectru, căldură, energie, dar și compoziția lor chimică. Și, cumva, cum am spus și la început, toate elementele și procesele care au loc între elemente, în lumea naturală și cea a oamenilor, au o „corespondență” cu fenomenele sau procesele cosmice.

   Unele elemente ale universului de azi provin din cele mai vechi timpuri și ele sunt tot acele elemente care au existat și la momentul inițial, precum unele radiații. În continuare, la baza a tot ce există în univers, s-au aflat întâi elemente ușoare ca hidrogenul și oxigenul, iar apoi heliul. Cum compun ele corpurile și elementele cosmice? Și cum contribuie aceste elemente pentru a tinde spre un „echilibru”, încât universul să ramână într-o astfel de stare, și pentru a nu ajunge la extincție? Pentru a exemplifica, în cazul unei stele, aceasta ia naștere o dată cu „colapsul gravitațional” al unei nebuloase. Aceasta e o simplă alăturare de pulbere, care nu formează un corp, este ceva difuz, pentru că nu are loc acolo niciun proces care să unifice acele particule și să construiască un lucru cu sens și conținut.  Hidrogenul și heliul, aflate în acel moment în stare gazoasă, vor compune materia stelei. În procesul fuziunii celor două elemente, se eliberează energie. De asemenea, presiunea internă nu permite ca ea să colapseze sub propria gravitație. Dacă masa materiei din univers nu va ajunge la o valoare care să depășească viteza inițială, expansiunea va continua, tot mai lent, fără a ajunge la zero. În present, se constată în univers o „rată de expansiune” în continuă accelerație, datorat unei forme de „energie neagră”. Orice obiect care colapsează dincolo de un anumit punct va forma o „gaură neagră”. De asemenea, după legile fizicii clasice, la temperatura „zero absolut”, mișcarea termică încetează. Iar un corp care este negru absoarbe, de fapt, radiațiile și nu poate emite radiații care să „destabilizeze”.

   În teoria lui Heraclit, se găsește asocierea între lumea și procesele ce au loc în lume și univers cu un „foc veșnic viu”, care „după măsură se aprinde și după măsură se stinge”. Niciodata, deci, nu ajunge la extincție, nici la extensie maximă. Toate acestea evidențiază și aici faptul că totul se află într-o proporție și un echilibru, făcând ca universul să funcționeze. „Acțiunea” este acea mărime ce caracterizează „mișcarea unui sistem de puncte materiale”, „definită în raport cu timpul”.

   Concluzia până aici va fi că, atunci când vorbim de „proces evolutiv”, referirea e pentru   fiecare organism nou ce apare sau va apărea, care are de atins „cea mai mare dezvoltare posibilă”, adică să ajungă la desăvârșire. E un „proces de sine” al acelui organism sau specie, sistem, de afirmare a identității proprii, adică mai degrabă o confirmare și o realizare a acesteia, o autorealizare. De fapt, „nivelul de putere” semnifică nivelul de energie care se manifestă pe deplin într-o anumită formă, ce o exprimă. Este nivelul la care fiecare sistem tinde să ajungă, spre a se face văzut  ca „ceea ce este el”, de către celelalte sisteme. Fiecare urmează procesul propriu evolutiv, cu o libertate maximă posibilă, și în raport cu sine,  de a se forma ca „sine propriu”. Scopul este de a reflecta propria lumină și a se manifesta, ca energie.

În final, toate sistemele trebuie să poată să coexiste, susținute să fie în acel „echilibru”, prin „câmpul gravitațional” dintre ele.

   Evoluția, deci, în sfera activității umane, are sens pozitiv, însemnând împlinirea unei posibilități, cea mai mare la care poate ajunge o cultură și o civilizație. Nu este un proces de a ajunge un singur individ sau specie să „câștige” și să domine prin dobândirea supremației în dauna celorlalți. Și atunci, în ce fel vom concluziona despre relațiile din cadrul si dintre diferite comunități, diferite civilizații și culturi, așa cum s-au petrecut acestea, dacă ne imaginăm că am putea călători în diferite perioade istorice?

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…