DILEME – Aura Ciobotaru – Cum e răsplata după faptă?

De cele mai multe ori, pentru nereușitele noastre și neîmplinirile cu care ne confruntăm, nu stăm pe gânduri să cerem socoteală creatorului acestei lumi, în care existăm. Spunem că lumea asta pe care a creat-o e nedreaptă ori că acesta nu ne răspunde, atunci când ne simțim neajutorați. Spunem, în asemenea momente, că nu merităm ceea ce ni se întâmplă, și dăm vina pe creator, pentru că nu intervine. Iar noi, între timp, așteptăm cu luminile stinse, am uitat să aprindem scânteia.

   Noi ne-am obișnuit să acționăm și să răspundem mecanic, uitând să privim înainte, în depărtare, să privim înspre cer, înspre orizont. Așteptăm cu felinarele stinse, așteptăm un semn, așteptăm „mesajul”… Ne supărăm, în acele împrejurări și, furioși, am fi în stare să dăm foc cerului, să darâmăm universul. Să înfruntăm zeii, să strigăm până cât de sus. Și în tot acest timp, ne așteaptă de mult mesajul…

   Pentru ca mesajul să poată să ajungă, însă, ne-ar trebui o viață întreagă ca să socotim direcția și sensul, coordonatele, distanța și drumul care e așternut între noi și cel pe care îl așteptăm, drumul către el, pentru a-l întâni pe cel ce are răspunsul. Pentru a ajunge în locul unde îți dorești, însă, nu trebuie să cunoști drumul, nici fiecare parte din care acesta este format. Lumina nu poate să patrundă decât prin ochii cu care privim. Așteptarea nu se măsoară în timp și prin durată. Destinația nu se află pe baza cunoștințelor spațiale despre calea ce se află înte noi și capătul ei sau locul acela. Așa cum nu o putem măsura după coordonatele geografice. Calea s-a așternut ea așa, pentru a putea merge pe ea. Calea nu e formată întâi dintr-o porțiune de spațiu, ci ea e formată de lumină.

   Când uneori spunem, așa cum obișnuim, că „am ajuns prea târziu.” sau „daca aș fi știut, aș fi făcut mai devreme.”, sau cunoascuta expresie că „dacă aș putea să mă întorc în timp, aș face altfel, pentru că atunci nu știam…”, toate acestea sunt scuze pe care le folosim și de care ne folosim și atât.

   Ți se pare că nu ai o explicație pentru cum poate Marele învățător să meargă pe ape, cum poate să își facă auzit glasul prin focul apărut, din pustiul deșertului, acela ce a făcut lumea. Dar el se face perceput prin forma focului, pentru că ia această formă. Cum am putea susține că ne îndoim, chiar dacă nu cunoaștem, de fapt, nimic? Cum putem să ne apărăm de adevăr prin neputința de a cunoaște, invocând neputința aceasta? Am vrea să limităm natura și universul, lumea și cosmosul, toate, la legile cu care gândim noi? Dacă toate legile, prin absurd, ar începe să nu mai funcționeze în parametrii lor, ca până atunci, sau deodată s-ar dovedi false, presupunând că totul a fost fals până acum și că toate sursele cunoștințelor noastre, despre tot ce știm, din toate domeniile științei, culturii, religiei, moralei presupunem că nu erau autentice și dacă deodată ne aflăm undeva unde toate nu ne mai folosesc? Dacă nu ne-am lăsa înșelați de prejudecăți și dacă am fi dispuși să o facem, să nu ne conformăm la ceea ce ne dă o certitudine, fie și iluzorie, dacă am renunța la comoditatea de a ști că „suntem în dreptul nostru”, desemnat prin interiorul unor porți și ziduri care ne înconjoară, am renunța la dreptul nostru sau am lăsa locul care ne „punea în drept”?

   Lumea pe care o vedem, atunci, nu este rezultatul unui obiect de studiu. Lumea nu e un material, pentru a putea fi obiect de studiu. Lumea, cum o cunoaștem noi, e doar pentru noi așa cum o percepem. Ea nu este nici ceva în plus, în sensul că știm doar o parte și cunoastem în mod limitat. Prin urmare, noi nu ieșim dintr-o lume cu existență necesară, proprie, ea fiind rezultatul acțiunii conștiinței noastre, reunind segmente prin care o formează.

   Lucrurile ce formează pentru noi lumea, cum ne-am obișuit, se află dispuse într-o ordine, dar nu de la sine și în mod natural, ci pentru că noi am proiectat-o din imagini și secvențe așa cum am creat-o. Aceasta e „lumea”.  Și fără noi, nu mai e nici ea. Nu mai e și, mai bine zis, în acel fel. Pentru că dacă noi am creat ceva care să poată să fie o lume pentru noi, înseamnă că puterile acelea sunt cele pe care le avem noi. Și nu doar percepem prin facultățile noastre de cunoaștere și de relaționare și cele de poziționare, ci coordonăm, ca fiind și în calitate de conștiință intențională, toate aceste facultăți, încât să putem în orice loc și în orice timp să proiectăm lumea care să ne înconjoare.

   De fapt, a crea înseamnă a da un chip lumii să se manifeste într-o anumită formă. Dacă pun întrebarea acum, suntem pregătiți să facem lucrul acesta, putem să ne aprindem felinarele și să lăsăm scânteia aprinsă? Cred și că asta am alege, după ce am înțeles că nu e vorba de a ne da acordul pentru un joc, după regulile acestuia. Și pentru că am simplificat lucrurile, avem de trăit viața de acum în continuare.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…