DILEME – Aura Ciobotaru – Cum e povestea despre noi pe care am avea să o spunem?

   „Ce l-ar mai putea tulbura pe cel care nu așteaptă niciun mâine?” (A. Camus, Fața și reversul)

   Albert Camus, filosoful absurdului, a articulat, în multe dintre discursurile din opera sa, problematica opoziției, a conflictului, născute din relația între ființa umană, pe de o parte, ce simte în interiorul ei dorința de claritate, de fericire și sens și, de asemenea, nevoia de dreptate și de adevăr; iar de cealaltă parte a relației cu lumea, care în ea însăși e irațională. Și voi explicita acest lucru. Lumea, văzută astfel, nu ne poate oferi răspunsuri despre lucrurile cu adevărat importante pentru existența noastră și niciun lucru de aici nu poate să ne împlinească dorințele noastre cele mai profunde. Camus consideră că primul dintre adevăruri este existența lumii, lumea ca dat prim. Noi pe urmă o sesizăm, o „aflam” înaintea noastră, o privim, cu o stare sau un sentiment de uimire, prin actul de a o descoperi. Omul este acea ființă care deschide lumea, cum afirma Heidegger, alt filosof modern. Privind către întreaga natură creată, găsim că această lume e în ea însăși ceva minunat, întocmai cum este dată. Întâlnirea aceasta cu lumea, care ne relevă frumusețea ei, va fi calea de acces la esența ei. 

   Un alt element principal despre noi e dat de dimensiunea eticului, ce aparține în chip esențial naturii noastre. Doar că, de multe ori, folosim acest element ca un criteriu după care apreciem, din poziția noastră, acțiunile noastre și pe ale celorlalți. Multe dintre faptele noastre pe care le apreciem ca acte morale, au scopul de a ne îndreptăți la acțiuni sub care se ascund, spre exemplu,  interese și beneficii, onoruri, cinste, avantaje, satisfacții, apreciere, orgolii, în mod conștient sau nu. În același context, actele noastre de eroism sunt cel mai adesea expresii deghizate ale intențiilor si scopurilor ce stau în spatele lor, servindu-ne unor interese individuale și privilegii, mimând moralitatea. Iar în privința actelor ce aparțin celorlalți, există și oameni care cedează din dorință de putere, limitare, capacitate redusă de înțelegere, percepție distorsionată, non-sensibilitate, carențe în privința personalității, și au tendința să vină cu pretenții nefondate,  acuzații false, judecăți de.. valoare pentru lucruri minimale, nesemnificative, lipsite de relevanță, și multe care ar mai putea fi. Dar lucrurile acestea sunt rămășițe din alte vremuri… 

   Unii dintre oamenii mai „săraci cu duhul”, din neputință sau sentimentul ratării, neîmplinirii, sentimente de inferioritate, întemeiate sau poate nu, vor să se simtă importanți, în mod derizoriu și afișând un aer de superioritate.  Le impun celorlalți ce trebuie să facă, după niște reguli cu caracter absurd, apelând la imperative „categorice” și la principii aparent morale, dar pe dinafară cu sfera eticii, deviind maximele morale în judecăți morale, din dorința sau mai mult din  nevoia de a blama oamenii și pronunță cu îndârjire, nu știu de ce, sentințe prin care îi osândesc pe alți oameni, ajungând până la ideea pedepsei cu moartea. Nu mai puțin, publicul numeros așteaptă ca un judecător aspru, care are să-și dea sentința… Oamenii, mânați de ideea de a judeca, în orice circumstanțe, duc la negarea ideii oricărei intenții bune.  Dacă suntem cu toții judecători, nu înseamnă și că suntem cu toții vinovați?

   În romanul „Căderea” A. Camus exprimă următoarea idee, ce poate fi încadrată în context. și cu caracter absurd: „Uitând de fire, judecătorii își dau frâu liber, dezlănțuindu-se la întâmplare și pierd orice măsură.” Aș sublinia faptul că judecătorii nu sunt întocmai cei ce exercită această profesie… Cel mai mare chin de care au suferit în toate timpurile oamenii, remarcă gânditorul existențialist, este acela de a fi „judecați fără nicio lege”.

   Vrând sa consider ambele situații, atât despre unii, cât și despre ceilalți, într-o manieră  care  sa poată să fie nepărtinitoare, o să dau un alt citat din Camus: „Oare nu semănăm toți unii cu alții, vorbind întruna fără a ne adresa nimănui, punându-ne mereu aceleași întrebări, deși cunoaștem răspunsul?”

   Schimbând cadrul discuției, romanul „Căderea” se structurează în jurul unei prezentări a personajului despre sine. Fost avocat și prin natura profesiei înzestrat cu un spirit justițiar, el relevă câteva aspecte ale pledoariilor lui. Susținător ce își urmează crezul de a apăra cauzele nobile, profesionist talentat în arta oratoriei, își formulează discursurile în jurul ideii de apărător al celor nevoiași, suferinzi și neputincioși, a celor neajutorați, defavorizați. Prin profesia pe care o are, poate fi definit cu înțelesul de iubitor de dreptate. Comportându-se în societate după modelul pe care și l-a format, este extrem de politicos, binevoitor, pregătit să sară în ajutor, de cate ori se găsește o ocazie, dând uneori și dovadă de eroism. Preocupat de atitudinea și faptele față de ceilalți, cum își mai trăiește și viața lui proprie? Descoperind că toate aceste fapte nu îl fac autentic, ci mai degrabă reprezentau arată un mod neautentic de a se raporta la ceilalți și, prin aceasta, la sine, se confruntă cu superficialitatea acestor lucruri și fapte. 

   Continuând povestirea personajului, aflăm cum „într-o seară, plimbându-se pe cheiurile Senei”, acesta asistă la o întâmplare tragică, pe cale să se producă. Nu intervine, nu face vreun lucru ce ar putea sa o oprească. Nu ni se spune și din ce motiv. Întâmplarea aceea îi releva ridicolul, schimbând firescul lucrurilor de dinainte… Se întâmplă ca uneori să trăim o experiență neașteptată, și totodată neobișnuită, ce ne arată propriile limite în care trăiserăm până atunci, când preferam cel mai adesea să trăim chiar și fără a trăi cu adevărat. Atunci când  tot ce am construit pana acum se prăbușește, toate lucrurile acelea par că nu mai semnifică nimic. Pur și simplu, le privim cum se destramă. 

   Cu toate cele întâmplate, ce vor să ne transmită acestea? Și oare acel lucru ar putea sa fie un mesaj pentru noi? Povestea noastră, pe care o avem de spus lumii, se oprește aici? Sau toate acele fapte, ce păreau înainte că au un sens, nu mai au nimic să ne spună? Și poate că acum se destramă pentru că nu mai avem nevoie de ele? Ce semnificație poate avea lucrul acela, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în viețile noastre obișnuite dorindu-ne mereu sa nu ni-l mai aducem aminte și să îl punem undeva deoparte? Sunt momente si experiențe ce răsună în noi ca și întâmplarea din noaptea aceea, care se derulează și acum, repetându-se mereu, în toate nopțile noastre.  Ca și în nopțile noastre fără somn, trebuie uneori să cunoaștem și reversul… Dar cum am putea să vorbim despre un lucru de care vrem să ne ascundem? Doar invocând întâmplarea petrecută, aceasta îi oferă personajului prilejul de a mărturisi lucrul acel care s-a întâmplat, într-o seară, când se plimba pe cheiurile Senei.

   Când în sfârșit vom auzi chemarea celuilalt, când o să îi observăm prezența, acesta ne vine în întâmpinare, când suntem acum pregătiți pentru a-l întâlni. O să îi auzim vocea prin care ne va spune acele cuvinte despre un  lucru care se petrecea cândva, plimbându-ne pe malurile Senei. Putem să ne recunoaștem propria neputință, în încercarea fără final de a îl  împlini. Care vor fi acele cuvinte ce ne așteptau în tot acest timp, pe care urmează să le spunem? „Povestiți-mi, vă rog, ce vi s-a întâmplat într-o seară pe cheiurile Senei. Și cum ați izbutit să nu vă riscați  niciodată viața?”  

   Ne va îndemna oare și pe noi întrebarea aceasta să reflectăm? Care este povestea pe care am avea să o spunem, nouă și lumii?

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…