Și cum poartă timpul, în el, toate amintirile noastre, cu toate lucrurile ce au existat vreodată și au avut loc, ca și toate visele omenirii? Cum poate timpul să poarte în el toate lucrurile care eu existat vreodată și tot ce a avut loc? Se poate vorbi despre o memorie a timpului? Cum poate povestea sau visul să se spună pe sine? Cum poate viața să aibă loc?
Mai întâi ce e spațiul? Poate este doar un concept general pentru mișcare, unde are loc viața. Există și vidul și infinitul. Ne putem gândi la coloana infinitului, care se creează pe sine. Clepsidra timpului curge în ambele sensuri, unul e timpul care se termină, al unei persoane, și de cealaltă parte, amintirea noastră. Tot ce formează această amintire, echivalează cu spiritul unei persoane, după ce viața lui aici s-a încheiat?
Noi venim cu poveștile noastre și le deschidem, le aducem în lume. Ascultăm poveștile altor oameni și fiecare poveste este a unui om, îi aparține unui singur om și, o dată cu ea, și lumea pe care o conține. Mai departe, sunt întâmplările acelui om legate unele de altele, ca un șir de fapte care formează viața? Sau sunt faptele legate uneori și de alte fapte, din alte povești?
Se poate spune că noi, oamenii din această lume, formăm o infinitate de lumi posibile? O poveste este o cantitate sau o parte de informație, transmisă prin limbaj, despre anumite lucruri, cu o anumită ordine și având niște proprietăți, ca și o experiență sau tip de experiență, la scară mai mică, ce s-a petrecut cuiva? Experiențele ni s-au întâmplat nouă și au format astfel povestea noastră din aceleași părți materiale care formează lumea, aranjate într-un anume mod, pentru fiecare?
Ne putem imagina, mai simplu, un joc format din niște piese cu care fiecare dintre noi construim ceva. Ne putem gândi la o casă a amintirilor, ale fiecăruia. Sunt întâmplări care reflectă anumite stadii din viața cuiva, care rămân în minte nu ca imagini de tip spațial sau unidimensional, ci sunt vii, reflecția lor dinamică. Ele aduc și trăirea vie din acea secvență sau întâmplare a noastră. Amintirile nu sunt un proces al cărui subiect e mintea care le-a înregistrat, ci este sufletul acelui om pe care l-au „mișcat” niște lucruri, în niște împrejurări, ce au rămas în mintea lui.
Aici trăim o înșiruire de lucruri și de fapte, ca într-un amalgam. Fiecare și toate nu au o formă care să le reprezinte, într-o „lume a ideilor”. Între lucruri și „idei” mai sunt particularitățile și împrejurările care le fac să se lege într-o poveste, în această lume. Este farmecul pe care îl lasă, lumii și când s-au dispersat. Între tot ce se petrece și e trecător și tot ce e constant din fiecare lucru, în parte, se nasc poveștile. Între o lume de idei care ar cuprinde totul, în mod egal, și amintirile noastre sau fragmente de amintiri, de lucruri aproape nesemnificative, tot ce se află sunt proiecțiile create de noi din lucrurile printre care ne-am aflat, secvențele la care am participat și momentele din care am scris poveștile.
Pot să mai spun și că, înainte să încep să scriu, îmi amintisem, printre altele, de o persoană dragă, retrăind o secvență unică, deși simplă, ce îmi revine, uneori, ca și alte secvențe, momente la fel de simple, încărcate de trăire. Am reflectat, câtva timp, despre atunci, despre mine și el de atunci, cum ar fi dacă aș mai putea trăi din nou asta… Și mi-ar plăcea, dar nu aș alege asta, fiindcă indiferent în ce loc și timp, farmecul e același în amintire.
.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
