Aceleași secvențe le întâmpinăm în fiecare zi și ne întâmpină și le venim în întâmpinare, tot timpul. Sunt aceleași locuri, în care ne petrecem fiecare zi, aceiași oameni îi avem în preajmă, printre care ne aflăm.
Ziua de ieri e trecut, azi e mereu o nouă zi, o nouă reîntâlnire, o nouă punere în scenă, pe care o „orchestrăm” cu instrumentalul pe care-l avem acum. Cu ce resurse venim în această zi nouă și cu ce mijloace, cât și cum vom putea să le accesăm? Putem să privim dinspre trecut, prin aceeași prismă ca și în celelalte zile și implicăm o scădere a resurselor pe care, altfel, am putea să le potențăm.
Mai mult sau mai puțin, știm să venim cu o miză, la „masa de lucru”, cu atât cu cât am acumulat. Și ne împărțim pe noi, raportat egal la momente de dinainte, care au fost petrecute? Sau facem o sumă de momente, egale între ale, cu cele în continuare?
Suntem, atunci, în modul static de a ne raporta. Cum putem începe o nouă zi, trăind-o ca și când viața abia acum începe? Unii dintre noi nu facem decât să aplicăm modul de gândire general considerat pozitiv, de a o lua de la capăt scăzând întâmplările mai puțin plăcute de dinainte. Nu mi se pare nici aceasta că vine cu ceva nou… Avem la dispoziție un material cu care să lucrăm, pe care să-l potențăm, să operăm cu un nou „instrumental” pe care să-l orchestrăm.
De ce să căutăm „neîmplinitele”, pe care să ținem cu înverșunare să le reîncadrăm sau alții să le „îndrepte”, nedându-ne seama că nu se mai află același material și dacă am vrea? Și am avea să așteptăm, în zadar, fiindcă nu mai exisă aceleași circumstanțe… Ziua de azi nu este într-un raport de egalitate, pe aceeași linie, cu celelalte, nu putem să o delimităm față de celelalte, fiindcă nu am face decât să adăugăm ceva lângă altceva, fie că punem o „distanță”, fie că ne bazăm pe o „apropiere” care ni se pare o certitudine.
Ne aflăm, astfel, pe noi, în situația în care vom fi având să dispunem de alte noi mijloace, cu care vom avea să creăm, să operăm. Însă, în ce măsură, și asta ar trebui să ne întrebăm, suntem pregătiți? Și am mai avea să ne dăm seama de cât anume conștientizăm modul în care ne găsim prezenți? Până atunci, orice fapt ni se pare că e la fel, orice întâmplare este doar o repetare și continuare a ceea ce a mai fost înainte, atâta timp cât gradul nostru de prezență nu se află în aliniere, permanent, cu gradul de conștientizare.
Unde sunt eu? Timpul prezent e timpul de desfășurare, în mod dinamic, unde interacționez, în câmpul din jurul meu, în situațiile unde mă găsesc și cum interacționez cu cei din preajma mea. Dacă ar fi adevărat, în mod general, că sunt același, sunt tot unde am fost și până acum, iar totul se întâmplă la fel cu până acum, ar rezulta că totul ar avea un unic tipar, după care s-ar petrece mereu și la nesfârșit. Dar atunci unde mai e libertatea mea?
Tot timpul, consider, ne aflăm într-o permanentă dinamică, între ce are loc și o constantă, o formă, ce încadrează ce are loc și nu ar putea să aibă legătura dintre ele, dacă nu ar fi totul, aici, într-o permanentă desfășurare, prin modalități de manifestare, pentru a parcurge și traversa momente care formează timpul. În alt sens, exprimat mai precis, suntem, în fiecare moment care se întâmplă, prin felurile în care ne raportăm, atitudinile pe care ni le formăm, într-o permanentă dinamică. Permanent creăm feluri în care interacționăm, modelăm realitatea și suntem ceea ce ne creăm pe noi înșine, tot timpul, deopotrivă cu cei cu care interacționăm, ca și modurile în care interacționăm.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
