Care este modalitatea relaționării eu-ceilalți? Aceasta e întrebarea… Relaționăm cu ceilalți, suntem prin relație cu ceilalți, în chip esențial. Putem „realiza” întâlnirea cu celălalt? Putem să „ratăm” întâlnirea cu el? Am putea să vrem, în mod intenționat, acest lucru? Sau putem să lipsim dintr-un loc, în general, pentru că nu ne-am aflat în acord cu împrejurarea ce s-a petrecut, în momentul în care a avut loc acel eveniment și nu ne-am putut suprapune acolo? Ce este sentimentul de nostalgie după ceva? Are legătură cu absența acelui ceva, așa cum se simte ea acum sau are legătură cu absența mea din acel moment, de atunci, în care nu am știut sau nu am reușit să fiu adecvat cu împrejurarea, să fac ceea ce îmi „cerea” împrejurarea?
Ideea de „a rata ceva” denotă un sens negativ, dintru început. Numim negativ ceva ce indică absența unui lucru ce ar trebui, în mod esențial, să fie. Așadar, avem două moduri ale relaționării cu ceilalți și anume a realiza sau a rata „întâlnirea”. Ce înseamnă a lipsi, ce putem spune despre ceva care nu are loc sau nu a avut loc sau nu mai putem avea acces la el? Înseamnă că unele drumuri „trebuie” să se închidă, că e firesc așa? Putem să nu avem libertatea de a alege? Sau poate totul este posibil, dar o dată ce facem o alegere sau nu o facem, toate celelalte variante dispar?
Spuneam că timpul pe care-l avem e mereu unul limitat, nu știm care moment ar putea fi ultimul sau o să încheie ceva. Am putea rata ocazii care nu ni se mai dau altă dată, iar orice alegere facem, nu mai există o altă cale de întoarcere, de a face diferit sau de a trăi de la capăt o experiență. Dar este posibil și să lipsești din prezența cuiva, și este, de asemenea, posibil și să nu lipsești, acum, în prezent, dintr-un loc din trecut? Putem spune, la un moment dat, că am „ratat” întâlnirea cu celălalt? Ratarea întâlnirii cu celălalt exprimă modalitatea de a relaționa, la modul, ca „stare de închidere”. A realiza întâlnirea aceea, pe de cealaltă parte, implică a o trăi din autenticitate, din starea de deschidere, presupunând o anume „disponibilitate”.
Ce e nostalgia? Este retrăirea unei secvențe, fie pe care o puteam trăi la modul pozitiv și asta presupune să o putem retrăi la modul pozitiv, oarecum detașat din context. Acest lucru mai e posibil și când ceva semnificativ pentru noi s-a încheiat, din motive obiective (pierderea cuiva, pierderea apropierii în sens spațial cu cineva, adică schimbarea unor condiții). La modul negativ este ca o „condamnare” de a repeta o „scenă” pe care nu ai trăit-o când a fost ocazia și timpul, deși a existat posibilitatea.
În primul caz, în modul pozitiv, îmi amintesc o secvență care vine și aduce totodată și timpul ei, ca o imagine în mișcare. Acest fel de amintire nu mă face să simt o pierdere a ceva, nu vine cu un sens negativ, ci exact ceva din ce a fost, atât cât a fost, pentru cât a fost, în mod obiectiv sau alteori și cu accent subiectiv. M-am implicat, am fost acolo, nu „lipsesc” nici acum, nu lipsește nimic de nicăieri pentru mine și nici el, acolo, atunci, în acea secvență, din trăirea mea. Dar e posibil ca pentru el să fi fost invers? Nu știu, nu aș putea spune că ar fi fost astfel.
În continuarea ideii generale, a problematicii acesteia, m-am gândi cum au abordat unii dintre marii gânditori existențialiști aspecte despre diferite relații între indivizi și această lume. De exemplu, Dostoievski, în romanul „Crimă și pedeapsă”, face referire la ideea că nu poți schimba o ordine a lumii, deoarece acest lucru va avea, când e pus în practică, consecințe pentru cel care o va face. Și acestea sunt neprevizibile. Doar după ce s-au întâmplat personajului, ne putem da seama de ceea ce s-a petrecut. Personajul din roman, din postura de erou și „binefăcător”, rămâne suspendat între două lumi, nu își mai găsește locul.
Absurdul sau ceea ce ne desparte de putința de a da o altă ordine lucrurilor apare sub ipostaza de conflict între individ, cu idealurile, aspirațiile, așteptările, unele complet raționale pentru o ființă umană, cu, pe de altă parte, lumea, cu faptele ce au loc în lume, opacă la toate acestea. Între cele două, se naște un abis, o prăpastie. Omul rămâne și se găsește „suspendat” între acest interval. Oricât ne-am urma, îndeaproape, planurile, scopurile pe care vrem să ni le realizăm, nu există o garanție sau temei, dinspre lume, care să ne dea certitudini că ele se vor îndeplini și că ne vor da rezultatul firesc așteptat, chiar dacă am urmat algoritmul, întrutotul.
Și atunci, cine mai rămânem, ce ne mai rămâne? În primul rând, lumea în care venim, așa cum o concepem noi, nu ne dă garanția că ceva, așa cum îl concepem noi, va primi și un răspuns, în modul așteptat de noi. Nu înseamnă, de aici, nici că răspunsul primit e unul negativ, ci el lipsește. Pe de o parte, suntem noi cu întrebările și frământările noastre și, pe de altă parte, o lume cu o natură ce „scapă” cunoașterii noastre și poate că depășește limitele cunoașterii noastre. Aceasta nu înseamnă că e ceva ce am „pierdut”, ci ne rămâne cine suntem, adică noi, ca sine autentic. Și a ne cunoaște pe noi înșine…
Poate este vorba de a elimina toate lucrurile care aveau importanță pentru noi, a ne detașa de ele – nu în sensul de a deveni indiferenți, ci acela de a nu mai avea așteptări ca „lumea” să ni le confirme. Sporind această incertitudine și înaintând (încă) prin ea, către noi înșine, ne sporim și capacitățile noastre de a ne situa și poziționa în mod potrivit, în raport cu ce nu era despre noi. Ceva noi putem și anume să dăm (cum sensul noi îl punem și îl „aducem”) și nu să primim. Abia a dărui, în mod gratuit, fără vreun motiv aparent, ne împliniește natura noastră adevărată și „darul” , descoperirea suntem chiar noi înșine.
Gratuitatea poate fi, în primă instanță, sub aspectul voinței de a înainta, de a oferi posibilități, a da din noi, în mod dezinteresat, cu riscul asumat că am putea pierde „pariul” în care am pariat pe noi înșine. Dar tocmai că prin această dispariție a ceea ce „am fi avut în vedere”, realizăm că acel ceva nu exista nicăieri, ci doar stătea în „câmpul vederii noastre”, îngustându-l. Așadar, se lărgește acest câmp, iar „totul e nimic” capătă în același timp sensul „nimic e totul”.
Darul pe care-l așteptam, căutam apare când descoperim că darul eram tocmai noi înșine, iar acest lucru ne arată că am fost înzestrați și valoarea vieții ce o avem crește, pe măsură ce timpul se scurge în sens invers – ceea ce nu ne mai „încarcă“, pe măsură ce „înaintăm”. Acest fapt neagă absurdul – ca „lipsă a putinței de ceva” și ne redă pe noi timpului propriu și nouă înșine. De fapt, nu lumea se afla „în depărtare” față de noi, ci noi ne aflam în depărtare de noi. Aici, în lume, lucrurile, toate și oricare, semnifică pentru noi, dar în timpul și modul nostru, în mod egal, toate.
Referința pentru ceea ce noi aveam ca scop de a găsi aici, de a realiza și împlini, de a reuși, aici, nu există în niciun obiect sau fapt în mod anume, ci era tot ce e, adică acest moment, care înseamnă noi în acest moment și e tot ce e. Suntem prezență. Suntem singura ființă ce are prezență și aduce prezență.
Printre decorurile lumii care se proiectează în jurul nostru, printre tot ce ne apare și tot ce se ascunde de noi, de putința noastră de a-l recepta și înțelege, cele două au o semnificație egală. Suntem privitori, prin lume, printre toate lucrurile ce iau diferite aparențe, dar nu e nimic ce trebuie să găsim, undeva, în spatele lor. Dincolo de toate, ne aflăm doar pe noi. Timpul este ocazia și șansa care are ca miză a ne descoperi pe noi înșine, de tot ce ne învăluie. Aceasta înseamnă, cel mai probabil, a trece de lumea aparențelor. Miza suntem noi înșine. Și „a câștiga pariul” înseamnă a ne reda pe noi, nouă înșine, dinspre tot ce ne îndepărta de noi înșine.
Pentru a încheia tot cu ceva despre problematica relației eu-celălalt, noi nu suntem față de ei decât atunci când îi privim și îi întâmpinăm, îndepărtând de noi orice părere, aparență, despre noi, pe care am fi crezut că o avem de realizat și de performat. Abia atunci, ne eliberăm către celălalt, trecând de bariera propriilor constructe ale minții noastre. Când încetăm să mai creăm proiecțiile proprii, nu mai suntem regizori ai poveștilor noastre proprii și nu ne mai punem în diferite roluri ca personaj, ci ne reunim și atât cu ceilalți, îi „preluăm” și ne lăsăm preluați, privindu-ne ca pe aceeași ființă. Înseamnă a îndepărta depărtarea, a nu mai dezmărgini margini, înseamnă a nu ne mai lupta să existăm așa sau în alt fel, pentru că doar suntem, ceea ce dintotdeauna am fi avut a fi. Alegem, să fim, dincolo de orice proiecții proprii sau posibile, când nu mai ținem să ni le apropiem și să îndepărtăm pe celălalt, pentru că le înlăturăm, ne îndepărtăm de ceea ce era străin de noi și îl îndepărtăm pe acel ceva ce ne îndepărta de ceilalți și distanța dispare.
Suntem ceea ce alegem, adică, să rămânem, umbrele dispar, se șterg, privim acum în lumină, luminând către orice punct.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
