Filosofia este, întâi de toate, despre existența noastră cu tot ceea ce e ea. De aceea, voi pleca, aici, de la problematica generală a existenței umane care formează nucleul filosofiei. Este de menționat și faptul că problematica existenței umane constituie cadrul filosofiei existențialiste, urmând să revin asupra acestui lucru. Un al doilea lucru important pe care o să îl iau în considerare este și faptul general cunoscut că filosofii sunt acei oameni iubitori de înțelepciune și căutători ai adevărului. Filosoful, de asemenea, scrutează raporturile între sine și lumea în care este.
Pentru a clarifica aceste lucruri, voi face întâi câteva precizări. Existențialismul, pe care l-am menționat mai sus, are ca obiect interogarea asupra sensului existenței umane. Un aspect însă pe care îl regăsim la toți filosofii existențialiști este acela de a ne pune sub semnul întrebării sensul existenței, uneori indicând lipsa de sens, iar alteori arătând acel sens, prin modul în care sunt expuse unele situații și întrebările pe care le ridică.
Putem identifica drept principala preocupare a filosofilor existențialiști aspectul absurdului, ce caracterizează relația noastră cu lumea. Premisa de bază este cea a conflictului ce apare din relația noastră cu lumea, idee formulată în diferite feluri. În general, vorbim despre depărtarea dintre om și lumea lui. Temporalitatea, ca dimensiune a relației noastre cu lumea, adâncește acea depărtare. Poate că tot ce privim acum nu există așa cum ne apare în față și poate că ne îndepărtează orice lucru la care privim, dincolo de distanța reală dintre noi și lucruri. Dar, pe de altă parte, asta nu înseamnă și că ne desparte de ele și nici de lume. Timpul nu ne separă de lume, așa cum nu separă în două părți opuse omul și lumea lui.
Acel sentiment pe care îl simțim uneori, de singurătate, este mai degrabă o stare în care ne adâncim în propriile reflecții. Poate că acest sentiment de singurătate a noastră în raport cu lumea nu este de a ne cufunda și pierde în întrebări ori îndoieli despre existența noastră, ci este o stare în care noi reflectăm asupra felului existenței noastre. Și poate că, prin aceasta, ni se relevă importanța faptului că suntem și că avem să ne cunoaștem pe noi. Și atunci, sentimentul pe care-l încercăm, de singurătate, ne arată către ceea ce nu suntem. Este precum o chemare să căutam sensul, să ajungem la el și să îl găsim. Și, în același fel ca și aici, sentimentul înstrăinării și depărtării dintre noi și lume ce definește absurdul nu relevă un conflict și nu exprimă o relație de tipul opoziției între noi și lume. Acel sentiment al absurdului ne face să ne dăm seama și de lucrurile ce nu au sens.
Revolta pe care am putea să o simțim, în diferite împrejurări, împotriva lumii, este ca și cum am construi singuri ziduri între noi și lume. Revolta, deci, exprimă un mod de a nu relaționa cu lumea. Este o atitudine pe care o luăm față de lipsa de sens pe care o constatăm într-un moment anume, când realizăm lipsa de sens în ce privește lucrul acela. Aceasta, de fapt, semnifică momentul când dobândim certitudinea că, în sensul cel mai general, nimicul nu poate să existe. Or, rezultă că sentimentul de revoltă nici în acest caz nu ar avea sens.
Poate faptul că încercăm sentimentul acesta e ca să dobândim certitudinea că avem de găsit care este sensul. Iar acest lucru relevă sensul vieții, faptul că acest sens există. Atitudinea de a afirma sensul vieții vine în opoziție cu atitudinea nihilistă și de negare a vieții, ce ar reprezenta, altfel, o contradicție cu natura noastră. Viața înseamnă voință de afirmare, adică voință de viață. Lupta nu este una între noi și lume, e lupta pentru puterea proprie și nu pentru puterea asupra lumii sau puterea în fața lumii, ci pentru a ne realiza propria noastră posibilitate. În mod probabil, aceasta este voința adevărată de putere pe care o denumește Nietzsche.
Aceasta ne trimite către un mod de a ne trăi viața, în sensul în care îl avem de practicat, de exersat. Și acesta este felul în care existența noastră are sens. Atunci când doar ne folosim mintea pentru a formula gânduri, nu putem și să înțelegem cum o folosim, iar astfel apar în lume inconsecvențe. Ceea ce se petrece în lume și nu corespunde cu cerințele noastre raționale ori cu nivelul idealurilor noastre, nu e, așadar, fiindcă lumea ar fi irațională. Lumea nu are, în ceea ce este ea, caracteristica iraționalității. Iar de aceea, toate lucrurile iraționale care vedem că se întâmplă ne aparțin și ne privesc direct. Lumea aceasta ne privește pe noi în mod direct. Toate conflictele, nedreptățile sau faptele iraționale care se petrec și care s-au petrecut de-a lungul întregii istorii a omenirii nu ne vorbesc despre neputințele noastre. Și nici prezentul acesta, cu tot ce este el, nu e ceva față de care să ne împotrivim. Lucrurile acelea denumite mai înainte nu sunt despre ceva exterior sau ceva precum un rău pe care îl avem de înfruntat. Sunt, de fapt, rezultatul gândirii umane, în absenta înțelegerii. Lucrul pe care îl avem de făcut aici este să înțelegem sau altfel spus să acționăm în mod conștient. Și nu este vorba, deci, despre a fi de acord sau a dezaproba un lucru ori un punct de vedere, iar aceasta fiindcă toate lucrurile sunt, în esență, relatări și nu reprezintă, așadar, niște constatări pe care să ne bazăm acțiunile.
Revoltele și luptele, în aceeași măsură ca și atitudinea de tip defensiv, ori de a ne feri de un lucru, nu reprezintă soluțiile, dacă ne raportăm la nivelul de complexitate al elementelor din care e structurată realitatea. Nemulțumirile, judecata, disprețul față de ceilalți sau de acțiunile lor ori ideea de pedeapsă, ca și condamnările la adresa celor care nu se încadrează după standardele noastre, nu sunt, astfel, de niciun ajutor. A urî, a îl da pe celălalt la o parte, doar întreține ideea de amenințare și re-creează conflictele, cum de altfel multiplică relele ce s-au abătut asupra omenirii, de-a lungul întregii istorii…
Suntem obișnuiți și să subînțelegem că aceste rele ce se abat asupra noastră ar avea la origine un rău fundamental și atunci le punem pe seama acelui rău. Din acest lucru rezultă modul cum ne formăm gândirea, în jurul ideii unor forțe distructive, și a căror natură nu o cunoaștem. Tocmai prin aceasta, ele capătă caracteristica amenințătorului, ce ne pândește la tot pasul. Dacă natura noastră e una bună, și aceasta e ce putem să subînțelegem în context, de aici vine ideea că trebuie să ne unim cu toții împotriva acestor forțe, cum le numim. Ideea aceasta o asimilăm cu un tip de datorie să apăram binele în fața răului, cât și cu aceea suntem datori unii altora să facem aceasta.
Acționând după formula că „binele trebuie să învingă”, ca și cum așa am fi convenit, nu se cuvine atunci să „irosim clipa”, să o risipim pe „nimic”. Și fericirea, atunci, e o nesăbuință? „Îndrăznețul care a cutezat trebuie pedepsit”, dat ca exemplu… Oamenii au creat teorii și tot atâtea povești sau legende, au inițiat practici, apelând la imaginar, au inventat tehnici și chiar au introdus în multe dintre domeniile de bază pentru societate elemente care să creeze impact, în vederea utilității. Și atunci, ce semnifică, în final, „binele” acesta? Și cum anume a îmbunătățit viața oamenilor? Omul a evoluat și s-a dezvoltat într-un proces continuu, cunoașterea a avansat și totodată s-au dezvoltat noi tehnologii. Și atunci, nu se pune și întrebarea: „Cum e posibil să definim în momentul actual, în secolul nostru, termenul de „rău fundamental”? Și ce exprimă această idee, concret?
Un răspuns ar fi că aceste concepte, în jurul cărora au gravitat toate fenomenele istorice și care au însuflețit toate practicile și au structurat toate poveștile ce există și au existat, în vremurile de astăzi s-au imprimat în fiecare segment de pe harta noastră conceptuală și cea geografică, suprapunându-se perfect peste realitate, iar noi ne-am perfecționat, în același timp, tehnicile și mijloacele prin care percepem. Putem și să prevedem fenomene dinainte ca ele să se producă, le putem structura, fragmenta. Și le dividem la nesfârșit… Le controlăm, cu puterea imaginației noastre și le hrănim cu ea. Tehnic vorbind, am transpus elementele din imaginar în realitate, trecând de la etapa în care ne explicam producerea fenomenelor prin elemente ce aparțineau de supranatural, apoi la etapa în care le explicăm ca fenomene naturale, iar în final semnificațiile atribuite fenomenelor au fost create prin folosirea limbajului nostru. Și regăsim elementele acestea și în felul cum trăim întâmplările noastre de fiecare zi.
Executăm zilnic aceleași sarcini, de dimineața și până seara. Și suntem plictisiți de satisfacția rezultatului care dă mereu la fel și fără eroare, părându-ne că știm tot ce este, dar nu știm. Dacă vedem că totul este la fel, atunci nu ar trebui să avem îndoieli că am cunoaște întocmai lucrurile reale? Și nu ne-ar spori acest lucru interesul pentru lucrurile pe care nu le-am văzut până acum? Și toate acestea ar putea să ne îndemne să reflectam la un răspuns…
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
