DILEME – Aura Ciobotaru – Ce pot să însemne toate acestea? (doi)

   „Acolo unde nu se aude râsul, să nu te oprești niciodată.” (H. Heine) 

   Continuând șirul reflecțiilor în jurul temei existenței, mă întreb care ar putea fi oare locul care ne este dat, în spațiul vast al acestei lumi, printre atâtea alte lucruri între care ne aflăm, iar pe de altă parte, care e felul pe care îl are lumea în care suntem. Dar cum putem să găsim răspunsul și cum ne dăm seama de locul nostru în spațiul acesta infinit, al creației? Și cum putem avea acea certitudine, sau ce ne confirmă că acel lucru e corect?

   Îmi propun să aprofundez mai bine câteva aspecte cu privire la întrebările pe care le-am formulat mai sus, și să îmi clarific mai bine aceste lucruri, pe fondul temei generale a acestor reflecții. Pe baza lucrurilor si discutate aici și conexiunilor dintre ele, ce putem să afirmăm, deci, cu privire la locul nostru în lume? Ar putea omul oare să aibă un loc al lui în lumea aceasta, cu foarte multe lucruri și aflându-se mereu printre ele, precum într-o mulțime infinită? Aflat mereu în centrul a toate ce se desfășoară, necontenit, ce îi poate rămâne al lui? În acest trafic, oricum prea intensificat, e ca o intersecție ce se află la mijloc, între toate vehiculele ce vin și trec, cu viteză, din toate direcțiile? Poate că îl vedem la întretăierea cu o mulțime de linii, așa cum ni le reprezentăm. . Sau poate ne-am oprit privirea peste un semafor care semnalizează.

   Pentru a trece la lucruri mai formale, atunci care e probabilitatea mai mare, dintr-un punct de vedere analitic, în ce privește locul omului, la care facem referire în lumea aceasta? Eu cred că cel mai probabil, dacă excludem celelalte variante care sunt necorespunzătoare cu realitatea și cu adevărul dintr-o minte umană și o conștiință morală, iar dacă pe de altă parte le mai excludem pe toate cele incomplete, rămase suspendate în speculații, sau dacă nu le mai consideram nici pe cele contrare între ele, fiecare putând fi ori adevărată ori falsă, și când nu avem destule argumente, așadar, eu cred din toate acestea că avem un loc al nostru ce ne-a fost destinat, construit pentru noi după un mare plan și primit în dar de la început și din prima clipa de când venim în lume. Această idee o voi mai detalia într-o ocazie viitoare. Pe de cealaltă parte avem lumea, ce își creează la nesfârșit secvențele, făcându-le să ruleze apoi pe scenă, în fața privitorilor. Și atunci, ce tip de relație ar putea să fie aceea între noi cu situațiile în care suntem?

   Pentru a continua expunerea acestor lucruri, fac referire și la câteva concepții filosofice, pe tema propusă. Să mai zăbovim puțin și aici asupra concepției existențialiștilor despre lume și tipul de relație pe care o avem cu lumea… Sartre, dar și Camus, consideră contingența că este ceea ce caracterizează situațiile, încât pare că mai degrabă ele sunt ceva ce ni se întâmplă, și atât, cât timp totul e indeterminat. Și atunci, ce tip de relație ar putea să fie aceea între noi cu situațiile așa cum sunt? Pe de o parte, aici, esența existenței pare a fi contingenta. Și totuși, ne dorim să știm pentru ce suntem aici și care e, până la urmă, locul nostru, cum putem să relaționăm cu adevărat sau cum să ne raportăm la o lume ce pare a se opune oricăror eforturi ale noastre de a cunoaște ce e adevărat, de a face ceva să fie bine, de a crea frumosul în opere. Ce putem spune despre acest tip de opoziție între om și lume, și urmează acesteia atitudinea de revoltă? Sau aceea de indiferență în arătată lumii? Ce înseamnă cu adevărat să fim liberi? Și dacă lumea cu situațiile și faptele ei arată că toate acestea sunt caracterizate de contingență, aceasta înseamnă că trebuie să fugim de tot ce poate pare un pericol, posibil sau real? Ar trebui să fim în luptă cu ceilalți, sau un conflict pentru putere? De ce ar fi un fapt evident că oamenii își doresc puterea, unii față de alții? Sau toate aceste lucruri sunt cauze ale explicațiilor greșite? Sau ale folosirii conceptelor improprii? Poate că la originea tuturor acestor probleme cu care ne confruntăm, se află un sens mult mai profund…

   Și în această relație cu lumea, cum o privim adesea, nu ar putea exista și o altă variantă, decât conflictul ce naște revoltă, uneori, și alteori separare? Sau oare nu putem regăsi o motivație umană mai adâncă în spatele acestui fapt ce aproape ne pare de ordinul evidenței? Cunoașterea e doar o sumă de constatări despre fenomenele lumii exterioare? Și dacă ar fi așa, de ce atitudinea de cunoaștere în fața lumii este numai un proces despre ceva exterior? Și de ce așa, chiar și atunci când vorbim de știința ce e despre om? Revenind, tot în ce privește relația de opoziție ce face să apară conflictele între noi și lume, filosoful Pascal afirmă faptul că omul se simte aici într-o stare de rătăcire. El „se afla aici, fără a-și putea găsi locul”, iar aceasta „independent de adevărurile ce le cunoaște”… Lumea este așa de mare, că poți să te pierzi în ea, să uiți de tine, să devii cufundat în ea. Lumea e infinit de mare și e nelimitată. Lumea e fără margini, și atunci poți să te pierzi în ea. Cu cât vrei să ajungi mai departe și să o parcurgi mai repede, te afunzi în ea, te poți rătăci sau chiar să te pierzi și să devii străin de tot, dar și de tine însuți.

   Și totuși, putem să constatăm că mai sunt și alte câteva lucruri, cât și un alt mod de a privi și a ne raporta. Ne ascundem de lume, de oameni, după ziduri și baricade, fugim de ploaie, de vânt, de o picătură de abur, de înălțimi și adâncuri. Ne ascundem adevărata identitate, chipul, adevăratele gânduri sau emoții, nesiguranțele, neputințele, neîmplinirile și deșertăciunile. Ne ascundem sub distincții și titluri, grade și ranguri, coroane sau alte podoabe de preț, sub diferite înfățișări, privind evenimente diferite. Și atunci, înseamnă că și aici tot lumea e limită pentru noi? De fapt, acestea ne arata chiar contrastul. Și probabil că la fel este în lume și în multe alte privințe… 

    Și vreau să închei cu niște note optimiste, cum urmează… Tu, ca om, nu ești o substanță fără un substrat. Tu nu ești un corp ca un element fizic. Nu ești un corp precum un material e solid,  sau ca un metal care are o duritate. Nici nu ești puternic precum e tare fierul între metale. Nu este zidul din fața ta ca să-l strivești sau ca sa-ți fie graniță. Iar coroana aceea de aur din cel mai fin, care te încununează, nu te înalță mai mult după mărime. Căzuți  parcă sub o vrajă misterioasă, ne-am cufundat într-un somn prelung, înconjurat de uitare. Omul, mai spune Pascal, are natura de a cugeta, și „să cugete frumos exprimă ideea morală”. Tot omul, după mulă trudă, când găsește în sfârșit adevărul, parcă atunci orbește, și se încurcă încât poți să te îndoiești că-l posedă cu adevărat. (Pascal)…

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…