DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce poate să fie certitudinea obiectului promisiunii?

Este o întrebare așezată, cumva, între noi și ceilalți. În vremurile de acum, mă întorc la unele preocupări mai vechi. Atunci, ca și acum, m-au preocupat cam aceleași teme filosofice: existența, etica, limbajul.

   Astăzi este despre promisiune. Întrebarea care mă preocupă este dacă actul promisiunii are un obiect real și cert, în ciuda incertitudinii umane. O promisiune făcută, mai întâi, implică întotdeauna un fapt de îndeplinit sau realizat. Putem întreba: este acesta un obiect propriu-zis? Sau presupune, totodată, o lume în care să poată fi realizat, o lume în sensul de ansamblu de condiții de posibilitate? Uneori, după ce promitem, chiar dacă obiectul promisiunii este clar și condițiile de posibilitate sunt cunoscute, poate să apară nesiguranța: dacă vom reuși să ducem la îndeplinire ceea ce am spus, cum a fost presupus și înțeles inițial. Cu toate acestea, putem să observăm, cel mai adesea, că ceilalți, chiar și în incertitudinea aceasta, ne văd deja în termenii acelui angajament, iar recunoașterea lor ne situează într-o lume comună, nouă. Ei continuă să se raporteze la noi ca la cineva care va face acel lucru.

   Între certitudinea inițială a intenției și nesiguranța de mai târziu, de aici pare că se întinde spațiul real al promisiunii. Iar acest spațiu – al încrederii și al posibilității, este ceea ce îi conferă promisiunii un obiect propriu și o realitate.

   Câteva întrebări, în continuare, ar mai fi: când facem o promisiune, știm cu adevărat ce avem de gând să facem? Oricare dintre noi ar fi cel care promite, intenția este clară în acel moment? Și cei care nu-și țin promisiunile știu ce au avut în vedere atunci când au spus acel lucru? Și înseamnă atunci că ei mint despre obiectul promisiunii, despre realizarea lui? Și ei știu că mint, și obiectul despre care mint? Întâi există obiectul promisiunii, și apoi gândul despre obiectul acela? Sau ele sunt ambele? Cineva care minte când promite ceva, ce obiect are în vedere, pe care nu îl va realiza? Există un astfel de obiect? Sau promisiunea lui nu a avut niciodată un obiect? Poate, deci, o promisiune, să fie falsă? Sau el de fapt nu a făcut o promisiune? Dar atunci, ce se întâmplă cu înțelegerile și acordurile între oameni, care stau la baza oricărei relaționări reale, și a posibilității acestei relaționări?

   Dacă e posibil să promiți ceva ce nu ai de gând să faci, aceasta nu are explicație în sens logic. Și de aici, mai departe, rezultă imposibilitatea soluționării pentru celălalt, sau de a ajunge la o concluzie. Este ca un spațiu al așteptării la nesfârșit, o așteptare ce nu are final. Și de ce ea mai e, dacă oricum nu are final? Poate acest lucru rămâne pentru că noi avem niște credințe și convingeri proprii, care vin din niște situații pe care le-am experimentat, firești, la modul pozitiv, și care fundamentează convingerea că aceasta are sens. Poate că acele situații, momente, persoane, din experiențele, trăite firesc, plăcute, sunt și ele într-un spațiu infinit și un timp ce nu are final. Și atunci, de aceea acceptăm să le trăim și pe cele nereușite: pentru că le dorim, la nesfârșit, pe primele. Și noi vrem ca primele să fie reale. Și dacă sunt – iar ele sunt astfel, după convingerea generală pe care pot să o am, înseamnă că avem de acceptat și neîmplinirea a celorlalte, și tot fără sfârșit. Și atunci, ce e posibilul, ce e imposibilul? Posibilul este ceva între necesar și imposibil. Că ceva există înseamnă că el poate fi.

   În cele din urmă, cineva poate promite un lucru pe care știe că nu și-l dorește? Și atunci, ce a vrut el, când a promis? Poți să alegi, totuși, ceva ce nu îți doreai? Putem alege ceva, deși nu ni l-am dorit în niciun fel? Și poate aceasta fi o alegere responsabilă? Și dacă ce ai promis era, din start, imposibil să faci, atunci cum rămâne cu credința în promisiuni? Cum rămâne cu încrederea? Este ceva care să ne ajute să facem o diferență între ce e real și ce nu poate fi? Iar în cel de al doilea caz, înseamnă că cineva care a făcut acea promisiune, nu a fost conștient? El a făcut o greșeală? Și el poate să o recunoască, să admită că a greșit, dacă atunci nu era conștient? El este obligat moral să o recunoască, să admită că a greșit? Cum poate să recunoască, cineva, ceva ce nu a știut? Ar trebui, cineva care e în această situație, să fie condamnat moral? Suntem responsabili oare și pentru ce dorim sau poate și pentru ce nu am dorit? Poate fi un temei pentru o asumare generalizată a responsabilității morale, pentru a salva și a putea exista condițiile de posibilitate de a ne realiza intențiile morale, și pentru a putea realiza acțiuni morale – chiar și în condițiile în care altcineva a încălcat orice condiții pe care le implică o promisiune sau înțelegere?

   Dacă noi înșine vrem ca promisiunea să aibă sens, suntem datori să salvăm sensul ei. Și ca să salvăm sensul a ceea ce e drept, uneori înseamnă a deveni, prin noi înșine, continuitatea promisiunii și a lumii pe care ea o face posibilă. Poate că sensul ultim al promisiunii este tocmai acesta: să ne amintească faptul că nu putem pierde ceea ce este cu adevărat important și are valoare.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…