DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce legătură poate să existe între un loc, un obiect, un eveniment?

Ce legătură poate să fie între o cercetare conceptuală şi timpul acestei cercetări? Când spunem loc, obiect, eveniment ni se pare că privim la ceva care seamănă cu desfăşurarea vieţii noastre. Limbajul nostru ne spune ceva despre propria noastră existenţă. Wittgenstein separă în Tractatus două planuri distincte: 1. limbajul cu lumea, pe de o parte – tot ce se poate spune e ceea ce e complet determinat şi poate fi delimitat spaţial (obiect ,loc) şi 2. evenimente despre care nu se poate spune ceva în limbaj; planul evenimentelor depăşeşte tot ceea ce poate fi afirmat ori se poate nega despre un obiect sau un loc şi se situează în afara graniţelor limbajului nostru. El a arătat limitele a ce se poate spune cu sens despre lume, adică ceea ce nu este un loc sau un obiect, şi a identificat greşelile de gândire ce apar când noi confundăm două planuri distincte. Despre planul evenimentelor nu se poate spune ceva cu mijloacele cu care noi vorbim în limbajul nostru, despre lume, adică un obiect sau un loc. E planul în care se situează existenţa noastră şi, totodată, problemele noastre de viaţă. Ele nu pot fi nici exprimate măcar în termeni obişnuiţi de obiect sau de loc în limbajul nostru. Încercarea de a le exprima le converteşte în false probleme. E punctul în care ele apar ca false probleme pentru limbajul nostru. Atunci, problemele existenţei noastre nu sunt probleme ce au în componenţa lor un obiect sau un loc.

   Dar, din ce se compune atunci planul existenţei noastre şi cum anume problemele ce apar aici ar putea fi soluţionate? Heidegger, în Fiinţă şi Timp, a identificat şi a analizat toate componentele existenţei noastre: el va delimita un loc de un obiect (prin faptul-de-a-fi-în-lume, fiinţare-la-îndemână, fapt-de-a-fi-laolaltă, faptul-de-a-sălăşlui-în, grija) şi un  eveniment de un loc (prin faptul-de-a-fi-sine, fiinţa-întru-moarte). El exprimă limita conceptului de lucru (prin fiinţare-simplu-prezentă) şi aceea a conceptului de loc (prin sinele-neautentic).

   Ne găsim până aici în planul neadevărului. Starea de adevăr ce corespunde sinelui-autentic este pentru Heidegger expresia unui eveniment ce se găseşte în afara a tot ce aparţine lumii. Cu toate acestea, a fi în starea de adevăr înseamnă pentru Heidegger numai a ieşi din starea de neadevăr, a o depăşi pe aceea, ca sine-autentic, situat în faţa faptului-de-a-fi-întru-moarte, şi a cărui existenţă depăşeşte orice problemă a acestei lumi, în toate sensurile.Depăşirea problemei lumii se face pentru Heidegger printr-un eveniment ce corespunde faptuli-de-a-fi-întru-moarte. Dar acest eveniment apare fără un obiect propriu. Atunci nu poate fi vorba de o soluţie care să aducă cu ea ceva pentru existenţă, decât depăşirea problemei lumii, ieşirea din starea de neadevăr şi nu un alt obiect, al adevărului.

   Timpul apare ca limita dintre adevăr şi neadevăr, însă nu se continuă cu un timp al adevărului. Dar desfăşurarea în timp pare să poarte cu sine caracterul unei poveşti, ce seamănă cu însăşi existenţa noastra. Prin ce, atunci, existenţa noastră capătă caracterul unei poveşti? Sinele autentic trăieşte în afara limitei oricărui loc. Dar care e atunci puntea între o existenţă ca sine neautentic, aflat în starea de neadevăr, şi un timp al sinelui autentic? Heidegger a vorbit de faptul de a fi laolaltă cu ceilalţi în special în ipostaza impersonalului se şi la nivelul faptului de a fi în lume şi al problemei, care e lumea.

   Dacă un eveniment rămâne în afara oricărui obiect şi loc, cum poate atunci un eveniment să fie şi despre un obiect? Cum poate el să aducă şi ceva –depăşind totodată realitatea unui obiect? Unde şi cum se poate produce întâlnirea dintre un eveniment şi un obiect real, în existenţa mea? Există o dimensiune a existenţei noastre ce depăşeşte lumea însăşi care este, şi care corespunde cu întâlnirea dintre mine şi un altul. Lumea acestei întâlniri e acum şi locul unde eu trăiesc un eveniment şi întâlnesc un obiect real. Totul însă e într-o lume care nu e a mea. Lumea care e a mea e atunci locul problemei, şi timpul meu depăşeşte problema. Soluţia nu e atunci soluţia problemei.

   Aici va duce analiza din Fiinţă şi timp. Heidegger spune că încă întrebarea nu a primit şi răspunsul ei, ea doar a căutat răspunsul, ca loc pentru primirea lui. Ea aşteaptă răspunsul. Dar ca evenimentul dat de primirea răspunsului să vină într-un loc, era nevoie de un loc ce nu a fost înainte de acest eveniment, si un obiect ce nu a mai fost până atunci prezent, ci rămas uitat cu începutul lui. Răspunsul e în lumea celui care e un altul decât mine, o lume care nu e contrară existenţei mele, ci e anterioară şi realităţii şi posibilităţii ei, şi depăşeşte irealitatea ei, urmând sfârşitului ei. Sfârşitul e limita irealităţii existenţei mele -care nu poate fi niciodată negaţia lumii existenţei lui, a celuilalt. Lumea mea e un loc în care eu am uitat realitatea obiectului ei, obiect care a rămas atunci în lumea care nu e a mea, şi când lumea mea a vrut să îl nege.

   Dar eu nu am trăit atunci în lumea aceasta. Lumea în care puteam trăi e lumea primită, lumea pierdută, lumea întâlnirii pentru obiectul regăsit. Răspunsul încheie întrebarea.

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…