DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce înseamnă să fim fideli – între noi și ceilalți?

   Ce este fidelitatea? Este fidelitatea față de noi înșine, cei din trecut, cu toate experiențele și întâmplările noastre? Este fidelitatea față de principiile după care ne ghidăm, în relațiile cu ceilalți cât și în ceea ce ne privește? Ce înseamnă fidelitatea față de propriile convingeri? Cum rămânem fideli, în toate aceste privințe, în relațiile cu ceilalți, când ne aflăm în diferite activități sau luăm parte la anumite practici, în comun cu ceilalți?

   Fidelitate față de adevăr înseamnă a reda faptele așa cum sunt, fără a le deforma, evitând confuzia dintre impresii și realitate. Este firesc să redăm cu fidelitate fapte care au sau au avut loc. Dar până unde este cuvenit să împărtășim cu ceilalți, când este vorba despre anumite convingeri proprii? Și aceasta, dacă presupunem că orice convingere are ca obiect un fapt și poate fi exprimată despre un astfel de fapt din realitatea comună, împărtășită. Pare să existe, totuși, o diferență între fapte, care aparțin realității comune, și convingeri, care sunt ceva mai personale, și nu trebuie neapărat împărtășite.

   Fidelitatea față de celălalt înseamnă a nu-l „folosi” pe celălalt și implică respectul datorat persoanei din fața noastră și recunoașterea dreptului ei la adevăr. O comunicare trebuie să aibă o miză pentru a „merita” realizată. Ea se oprește ori se întrerupe  atunci când celălalt urmărește nu înțelegerea, ci „expunerea” persoanei din fața sa. Comunicarea are sens numai atunci când miza ei este dorința de înțelegere și realizarea adevărului, ca scop comun de ambele părți.

   Aici apare tema limitelor personale. Până unde trebuie să îți rămâi fidel ție însuți și corect cu ceilalți, și de unde trebuie să începi să pui limite? Limitele pot fi atât față de ceilalți, cât și în raport cu ceea ce ne pare acceptabil cu privire la propriul eu. Rămâne întrebarea: Până unde putem răspunde cu sens la întrebările celorlalți despre noi? Și până unde putem formula sau susține propriile noastre întrebări despre noi înșine?

   Ideal ar fi ca imaginea noastră interioară să corespundă cu cea pe care o reflectăm celorlalți atunci când comunicăm pentru a împărtăși cunoștințe, fapte, experiențe sau adevărul, atunci când contextul o cere. În cele din urmă, ce merită spus și ce rămâne al nostru? Ce servește adevărul? Ce îl privește cu adevărat pe celălalt? Ce înseamnă a-l respecta pe celălalt? Întrebarea revine aici într-o formă esențială: Cum poți să îți rămâi fidel ție însuți, fără a te trăda pe tine și fără a-l „trăda” pe celălalt?

   Putem împărtăși o lume comună cu ceilalți, și putem, totodată, să avem propriile convingeri, speranțe și credințe. Putem visa și putem fi liberi, dar în concordanță cu un adevăr propriu. Nu ne putem „juca” cu identitatea: nici cu cine sunt ceilalți sau nu sunt, nici cu cine suntem sau nu suntem noi înșine.           Este firesc să rămânem fideli față de convingerile și credințele proprii care ne reflectă cu adevărat și să răspundem cu fidelitate celorlalți, atunci când adevărul e respectat. Astfel putem să fim respectați și să îi respectăm pe ceilalți, în mod cuvenit.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…