DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce înseamnă, până la urmă, a avea un caracter bun?

   Ce am mai învățat și despre ce mi-am mai amintit, Având ocazia să stăm de vorbă cu alte persoane, despre cine ne amintim că mai suntem, după tot prin ce am trecut, într-un decurs? Mai întâi, îi găsim și îi regăsim pe ceilalți, în diferite circumstanțe, sau, altfel spus, în alăturare cu acele circumstanțe. Fiecare dintre noi suntem o lume și avem o lume, suntem   într-o relație cu lumea și trăim laolaltă cu ceilalți, nu doar în preajma lor. Mai spuneam și că una dintre caracteristicile noastre, ca ființe umane, și o nevoie fundamentală a noastră, a cărei realizare depinde de noi, în cea mai mare măsură, este aceea de a avea o structură. Depindem într-o măsură și la un moment dat de circumstanțele noastre, dar structura este ceea ce avem cu noi tot timpul și am avut tot timpul. Și o veste bună e că ne putem forma o structură puternică, indiferent în ce etapă a vieții suntem.

   Un citat din Nietzsche este acesta, că „a avea caracter înseamnă a avea o trăsătură de personalitate dominantă, care se manifestă tot timpul.” Filosofii stoici au făcut deosebirea între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu stă în puterea și în controlul nostru. Ideea de la care pornisem a fost aceea a ce facem noi, cât și ce putem să facem pentru ceilalți și pentru noi și a avea siguranță că punem accent pe ceea ce reprezintă valoarea. Și cine este o persoană, independent de circumstanțele ei, și cine rămâne acea persoană, indiferent de circumstanțele respective? Mai departe, noi trăim într-o lume de oglinzi, suntem așa cum ne reflectăm și în ceilalți și ei sunt în felul cum îi reflectăm. Ce putem oferi celorlalți, în care și ei să poată să se regăsească? Cum ne putem regăsi pe noi, prin ceea ce reflectă, pozitiv, ceilalți despre noi?

   Putem oferi, prin această structură, care reflectă cum suntem și cine suntem, pentru noi și ceilalți. Această nevoie fundamentală, de structură, o putem realiza între noi, oferind cu cât avem mai mult, din ce facem mai mult. Sunt resursele noastre interioare, pe care le valorificăm prin relațiile cu ceilalți. Și, în sens invers, primim sau luăm din exterior și ce ni se dă. Avem la îndemână resurse cu care putem lucra și le putem folosi, spori, împărtăși. Cu cât avem și suntem, în sensul menționat, cu atât avem din ce să dăruim. Cu cât dăruim, cu atât primim și răspunsurile ce se întorc către noi.

   Există, în tot ce facem, o recompensă, ceva ce culegem, care vine din ce am sădit noi,  undeva. În ce fel? Și noi avem nevoie și de recompense și întăriri, la fel ca și ceilalți, pentru lucrurile bune pe care le facem, în momentele potrivite, în care acestea răspund unor nevoi principale, care țin de acea structură, pe care vrem să o avem, fiecare. Ce e o recompensă, de ce avem nevoie de recompense? Înseamnă și a lăuda însușirile bune ale cuiva, adică a le întări. A lăuda înseamnă a încuraja, și a întări, iar recunoștința e și a lăuda, a aprecia. Uneori, știm exact la ce să ne așteptăm de la cineva. Alteori, vom cunoaște mai târziu rezultatele a ce am sădit, iar dacă o facem, cu tot potențialul nostru cel mai bun, nici nu e nevoie să așteptăm ca recompensele să apară din afară. Motivația, când e cu adevărat, e din interior. Și știm, alteori, când e momentul să ne oprim din a da posibilități.

   Suntem ceea ce exprimăm și nu putem fi mai mult decât atât cât putem exprima, mai mult decât la nivelul de unde suntem.  În ce măsură actele noastre exprimă și intențiile noastre inițiale, reale? Putem atribui intențiile altor persoane? Ce înseamnă să facem o evaluare în termeni de judecată despre ceilalți, la un moment dat, cu privire la un context sau fapt? Sau ce înseamnă, pe de altă parte, să observăm, sau să facem o constatare? Cum ar trebui să exprimăm corect și să răspundem celorlalți, cu privire la acțiunile lor față de noi? Când trebuie să punem limite? Când știm că e potrivit să lăsăm ca ceva să rămână, în continuare? Ce se întâmplă atunci când nu mai avem nimic de dăruit, sau când suntem în astfel de  momente? Probabil e un timp în care dăruim și un timp în care trebuie să primim, din tot ce este în jur și vine din jur. Dăruim din resursele interioare pe care le avem. Și sunt și momente în care nu știm ce avem și putem să dăruim; când ceva lipsește de undeva, putem pune noi acolo ceva.

   Caracterul se poate forma în mod egal, pentru fiecare, în orice etapă sau circumstanțe ale vieții lui. Caracterul este despre cine suntem și rămânem, pentru noi și cu ceilalți și printre ceilalți. Crezurile tale care au stat mereu în picioare, vor sta și acum. Întotdeauna, între noi și ceilalți, o să găsim punți pentru a dărui și pentru a primi, când suntem plini de bunăvoință.  Întotdeauna am avut intuiția că printre tot ce se petrece este ceva ce reunește, dintre toate aceste momente, secvențe, fapte, ceva ce e important și rămâne.

   Câteva gânduri la finalul acestor reflecții… Cel mai mult, aceste reflecții sunt din urma unor experiențe și gânduri împărtășite cu persoane de la care am învățat și cu care am învățat, în momente pe care le-am avut împreună. Ce cred că au fost pentru mine câteva lucruri importante, dintre acestea? Caracterul este prin ceea ce izvorăște din inimă. Empatia este a-ți păsa de celălalt și de ceea ce simte el. Responsabilitatea este și abilitatea de a răspunde corect. Între stimul și răspuns, există întotdeauna un spațiu, este libertatea și posibilitatea de a face ceva în mod responsabil. Dumnezeu se află tot timpul între două momente. Flexibilitatea e un pod între „nu” și „nu încă”. Compasiunea e iubirea pe care o avem și atunci când știm să o arătăm, față de toți semenii. Compasiunea e și a fi buni cu noi, a ne permite și să fim vulnerabili. Vulnerabilitatea e curajul de a fi imperfect și responsabilitatea asumată. A iubi un om înseamnă și a-l vedea așa cum l-a dat Dumnezeu. Acolo unde există o lipsă, este și posibilitatea de a o umple. Un obstacol este simultan și cu posibilitatea de a-l depăși. Să ierți pe cineva care ți-a greșit înseamnă a putea privi pe cineva cu blândețe, implică și a ierta circumstanțele și persoanele cu circumstanțele lor, de la un moment dat. A ierta este, poate, cel mai mult, atunci când am reușit să iubim o persoană care ne urăște. Entuziasmul este a fi plini de Dumnezeu, de iubire și dragoste de viață. Dragostea schimbă tot ce atinge.  Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Credința este ceea ce izvorăște din suflet și din ce a sădit Dumnezeu în noi. Oamenii vor uita ceea ce ai spus, oamenii vor uita ceea ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă. (Maya Angelou)

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…