Trăim între lumea așa cum ne apare și o lume pe care am dori să o privim – sau poate să o construim. Venim aici fiecare cu înzestrări proprii. Venim cu idealuri și avem dorințe pe care vrem să le realizăm. Există în viața noastră și împrejurări favorabile, și nefavorabile.
Oare reușita este dată de o potrivire sau de o proporție între numărul de cazuri posibile și numărul de cazuri favorabile? Ține ea și de condiții exterioare nouă? Putem stabili o „formulă” a succesului sau un calcul care să determine reușita? Înseamnă, a reuși, să mergi înainte tot timpul? Ține de consecințele acțiunilor noastre potrivite? Sau de intenții? Sau de credințele cu care mergem înainte? Dar ele rămân mereu valabile? Sau trebuie, uneori, să schimbăm ceva și să intervenim? Sau poate că „a reuși” înseamnă a ști cum să trăiești fiecare moment prezent sau a vrea să-l trăiești și a te bucura de el?
Vrem să credem, și credem, că ceea ce facem are sens pentru ceea ce este important și valoros, pentru noi și pentru ceilalți. Lumea în care mă aflu, aici și în primă instanță, a lucrurilor accesibile vederii mele, nu este în sine nici o lume pe care o vreau, nici una pe care nu o vreau. Nu am de găsit un loc aici care să fie așa cum vreau. Am de mers prin circumstanțele vieții – întâmplări, solicitări și sarcini pe care le am, întrebări la care trebuie să răspund – iar între toate acestea este, cumva, și posibilitatea de a reuși. Sunt momente în care ceea ce am de făcut nu are nimic spectaculos: un răspuns dat la timp, o decizie mică, o sarcină dusă până la capăt fără convingerea că va conta. Și totuși, tocmai în astfel de situații, aproape nesemnificative, apare uneori sentimentul că ceea ce fac este potrivit. Nu pentru că duce undeva anume, ci pentru că, în acel moment, nu simt că m-am îndepărtat de ceea ce contează. Lumea, am putea spune, conține lucrurile care poartă semnificațiile a ceea ce dorim.
Între ceea ce fac în mod reușit și ceea ce nu fac astfel se află, tot timpul, ceea ce fac, pur și simplu – între abilitățile mele și exigențele din exterior. Este și locul pentru așteptările mele, dar și pentru a le modela. Și, dincolo de toate acestea, este împlinirea. Împlinirea are loc într-un moment – și în orice moment – în care capacitățile mele și așteptările mele se întâlnesc într-o posibilitate care mi se oferă. Lumea se „deschide” pentru mine atunci când pășesc pe o cale în mod drept, potrivit, atunci când se cuvine să o fac. Îmi cunosc intențiile, motivele, le recunosc și acționez.
Împlinirea nu este la capătul așteptării, într-un anumit punct pe un drum. Ea depășește, într-un sens, așteptarea mea. Și uneori îmi continui drumul chiar și atunci când dorințele nu mai par apropiate. Împlinirea ține de efortul constant și de a fi consecvent, dar este mereu și despre ceva care continuă mai departe. Este în experiențele mele, atunci când sunt cu adevărat prezent. Bucuria este „de altundeva”, despre „altceva”, și totuși o simt aici. Ea se realizează aici. Nu este într-un „după”. Poate că nu ajung, de fapt, într-o lume în care am reușit. Poate că ea nu este un loc în care ajungem, ci unul care se deschide de fiecare dată când ceea ce fac, ceea ce pot și ceea ce am de făcut se găsesc împreună.
Și, tocmai de aceea, este mereu aici.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
