DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce înseamnă drumul pe care îl cauți? (4)

   Nu poți să faci binele cuiva, în locul lui, chiar dacă așa este de dorit. Omul  este trimis de creatorul său în lume să existe prin efortul pe care îl va face singur și află, tot astfel, că are un timp finit, în care să își trăiască existența. Creatorul se retrage și nici nu putea fi altfel, pentru că aceasta făcea parte din planul pe care l-a rânduit, dinainte. În același timp, el nu l-a părăsit pe om, pe care l-a creat din aceeași iubire. Nici nu înseamnă că omul nu ar fi avut de ales altceva, doar că la momentul acela nu era timpul potrivit pentru a o face. Omul a cunoscut, în acest fel, alegerea, ce i-a relevat libertatea, odată cu condamnarea. Însă ele nu sunt într-o relație cauzală și nici una necesară. Așadar, omul a coborât din locul inițial, așa cum știm și astăzi că este, cum suntem și noi. Aici, unde ne aflăm, în mijlocul necunoscutului ce ne așteaptă la fiecare pas, putem încă simți o chemare ce ne îndeamnă pe ce drum să înaintăm.

   Revin, de această dată, la întrebarea ce intenție are creatorul sau dacă el s-a retras de tot și ne-a lăsat să ne descurcăm, noi singuri. Un răspuns pe care eu îl consider în toată această poveste este că el nu s-a retras din ea, nu și-a încheiat încă lucrarea și are deja finalul poveștii, așa cum l-a pregătit, fără vreo îndoială că va fi cu necesitate așa. În celălalt plan, eroul din poveste nu se vede nici el pierdut, ci simte în el întreaga putere, tot așa precum imensul efort. Este voința, care ne mână să reușim, și ea este acea putere. Și este mânată și ea, așa cum am spus mai la început, de un lucru care își are originea în noi, în adâncul ființei noastre. Și, de asemenea, este o parte din acel ceva care stă la originea a tot. Am mai amintit că lumea s-a născut dintr-o dorință, ca o formă în care s-a manifestat, din momentul acela de la început, iubirea. Și ea se găsește și în noi înșine, când privim mai adânc și vine tot din aceeași sursă. Așa a fost plăsmuită lumea, de la început și dinainte de a fi ceva. Poate a fost o forță ce a ajuns într-un punct maxim și întunericul s-a acoperit și pentru o clipă a dispărut. Poate că în lipsa întunericului, s-a făcut și a devenit vizibil universul. Universul era la fel și înainte, când nu exista vizibilitate și nimeni sa vadă.

   Cred, din toate acestea, că universul a fost pătruns de lumină prima dată. El nu a apărut dintr-un moment înainte de care nu era nimic. De fapt, ce a fost lumina, de la început? Lumina nu a fost umbrită de întuneric, pentru că nu sunt două forțe sau elemente opuse, ci sunt două moduri ale existenței și lumii. Întunecimea nu poate să vadă și nu are o esență sau proprietate, nu este o proprietate. Nu este o caracteristică, în afară de faptul că e o întindere fără margini, indivizibilă. Nu are o masă solidă și nu diferă cu nimic dacă am imagina-o invizibilă. Practic, e o întindere fără compoziție, asemenea, poate, cu o umbră sau cu un praf, rămase dintr-o altă formă de configurație. Este o altă modalitate în care ne putem reprezenta ideea de întindere, când nu e acoperită de întuneric. Acesta este spațiul și se relevă ca dimensiune spațialitatea. Acest lucru arată că întunecimea, chiar infinită, este o mărime adimensională, ce este suprapusă perfect unui spațiu, care relevă o prezență și se descoperă ca dimensiune, chiar și în chip indeterminat.

   Concluzionăm, de aici, că întunecimea este o ipostază ce mediază între dimensionalitatea, în stare pură, și oglindirea ei în ceva ce o face să fie vizibilă, relevându-i vizibilitatea. Întunericul nu e un obstacol, ci un indiciu, ce relevă o existență atemporală a unei lumi, altfel trecută cu vederea. De fapt, nu e despre absență, uitare, necunoaștere, ci despre atemporalitate; și de a fi situat pe tărâmul unde își are locuința Timpul. Ființa, altfel spus, se răspândește în forma luminii. Iar pentru ca ceva să poată să existe, trebuia să poată fi privit, să fie vizibil privitorului. Tot și orice care e, deci, vrea, și e necesar aceasta, să fie văzut, să fie cunoscut că există, pentru a putea voi să existe. A exista nu ar fi nimic dacă nu ar fi văzut și cunoscut și dacă nu ar fi o disponibilitate să își exprime existența. De fapt, iubirea plăsmuiește tot ce are un chip. Din iubire, probabil, vine și dorința, ca formă de a se manifesta, în totul, și de aici ia naștere lumea, ca și ființarea întreagă. Și totul e structurat din iubire și după forma ei. Lumina e calea și modul de a aduce și a veni la prezență atât Ființa, cât și ființările.

   Pentru a continua, o să revin la eroul ce se află plecat la drum. El este prin aceea că voiește și manifestă acea voință, prin care să se poată exprima ca fiind ce este el și se construiește, se creează și își dă formă, se descoperă în esența lui. A construi sau a crea înseamnă și a da la o parte straturile ce acoperă sau întunecă forma. Și, uneori, unele eforturi se pot dovedi zadarnice, ca atunci când voința se confundă cu puterea și când efortul depus întâlnește neputința. De fapt, este îndepărtarea de scop și pierderea semnificației. Dorința, astfel, era la începutul drumului, altfel rămas pustiu, departe, abrupt…

   Dar, ce e obiectul dorinței? Oare stăruințele noastre cele mai mari ne apropie de acel lucru?

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…