DILEME – Aura Ciobotaru – Ce este probabil, pentru noi, să realizăm?

Probabilitatea realizării unui eveniment, definită în sens științific, este dată de „raportul între numărul de cazuri favorabile și numărul de cazuri posibile”. Dar oare ar putea fi numărul de cazuri posibile unul infinit? Sau, într-o altă formulare, numărul acesta de cazuri posibile tinde, oare, către infinit? Și atunci, nu este totul impredictibil? Dar, dacă este așa, cum mai e posibil sa găsim și să identificăm o constantă, în jurul căreia se situează această mulțime de variabile?

În știință, ca și în viața de zi cu zi, noi ne bazăm, întâi, pe niște premise sau asumpții, considerate „adevăruri generale” sau „adevăruri ale rațiunii” și este nevoie de acest lucru.  Este un lucru firesc și oarecum și unul necesar ca noi, așa cum suntem construiți, ca oameni, să avem anumite convingeri ori credințe pe care nu le supunem îndoielii, în sensul în care fac referire și filosofii analitici. Putem da exemple de asemenea enunțuri, precum ar fi că: „și mâine blocul acesta o să fie tot în același loc”,  sau că orașul în care sunt acum nu o să apară altundeva, norii și soarele or să fie tot pe acest cer, sau că fereastra va fi tot în același loc, și nu o să fie mai în dreapta sau mai în stanga decât în punctul în care e acum, ori că ușa este tot în dreapta sau, în funcție de condițiile date acum, în stânga, în raport cu acest dulap. Eu cred că pisica mea o să fie și mâine când mă trezesc tot de culoare gri, cum cred, de asemenea, că soarele o să răsară și mâine, sau că obiectele din camera mea nu or să-și schimbe formele sau pozițiile. Toate acestea sunt, cumva, „necesare”, considerând că „toate celelalte condiții rămân neschimbate”.

Atunci când vorbim despre „posibil”, înseamnă că există și ceva care ar trebui să fie sigur, că dacă unele lucruri există sau au valabilitate în funcție de niște împrejurări, care pot varia, există, de asemenea, și lucruri care sunt și ramân la fel, fără a-și schimba referința, indiferent de oricare „lume posibilă” în care s-ar afla și s-ar petrece acestea. Și este cu trebuință să fie așa. Cu toate acestea, cum putem, în viața noastră de zi cu zi, să deosebim între ce e posibil și ce este necesar? Pe ce ne putem baza ca să ne realizăm scopurile, într-un mod rațional, sau să putem relaționa autentic cu ceilalți și viața noastră să poată să aibă sens? În alți termeni, am putea răspunde că totul pare că se învârte în jurul conceptului de „probabilitate”, așa cum am definit-o la început și în sens științific. Și atunci, în funcție de frecvența cu care apare un anumit lucru în diferite condiții date, putem stabili care este posibilitatea ca el să se realizeze sau să nu se realizeze. Putem spune că „posibilitate favorabilă” este totuna cu „necesitate”? Și atunci ajungem la ideea că există un anumit curs natural al lucrurilor, în care și noi „ne aflăm prinși”? Și aceasta înseamnă că totul este deja dat dinainte și fiecare avem un anumit destin în care nu putem să intervenim? Sau există un asemenea tip de situații generale în care lucrurile sunt și vor fi, cu necessitate, într-un anumit fel, iar altele unde putem să intervenim și noi, ca agenți raționali și dotați cu conștiință?  Și care sunt aceste situații, în ce privește lumea în care acționăm în vederea unor rezultate și pe baza unor intenții? Cum stau aceste lucruri în ce privește relațiile cu ceilalți?

În momentul în care noi suntem conștienți sau putem discerne între lucrurile ce sunt în puterea noastră și cele care nu sunt de felul acesta, înseamnă că atunci am ajuns la acea conștiință de sine? Aceasta înseamnă, de fapt, să acceptăm necesitatea și astfel să devenim liberi, în sensul în care face referire, de exemplu, Spinoza? Sau Aristotel spune că: „Natura nu creează nimic fără scop”. În același context, ne putem gândi și la ideea centrală a filosofilor stoici despre fericire, ca „stare a spiritului”, spre deosebire de fericire în sensul de împlinire a dorințelor proprii. Fericirea, așadar, pentru stoici, înseamnă a nu ne dori mai mult decât „ceea ce este în puterea noastră”, idee pe care o putem considera și în sensul etic sau îmbinând înțelepciunea și fericirea. Așadar, fericirea înseamnă „a ne dori ceea ce putem avea”, spre deosebire de aceea de „a avea ceea ce ne dorim” sau ceea ce putem denumi, cu alți termeni, un anumit „obiect al dorinței” noastre, lucru ce mai degrabă poate fi considerat unul „ideal” sau o proiecție a „eului” nostru. Fericirea, ca stare a spiritului este, așadar, aceea de „a trăi clipa” sau „a te bucura de viață”, a-ți dori  întocmai ceea ce ai și ceea ce poți avea, în fapt. Iar în sensul în care spun existențialiștii moderni, oricare lucru este întamplător, ca și existența noastră, și noi apoi ne „dăm nouă înșine” o esență și un sens lucrurilor. Într-un sens foarte general, toate aceste idei putem spune că exprimă, cumva, același lucru, deși aparțin unor curente diferite de gândire și perioade diferite.

Revenind la contextul dat la început, cu privire la credințele și convingerile noastre, noi mai credem și că întotdeauna apa fierbe la 100 grade Celsius, ori că 1+1 dă întotdeauna rezultatul 2 și alte adevăruri generale sau adevăruri de rațiune. În pozitivism se consideră că există „legi generale” în domeniul științelor naturii, și chiar dacă datele provin de la simțuri și aparțin cunoașterii empirice, totuși ele sunt considerate ca „legi obiective”, prin aceea că pot fi verificate. Mai mult de atât, pozitiviștii consideră că putem vorbi despre niște legi generale și în ceea ce privește studiul despre societate, în același fel ca și în științele despre natură.  L. Wittgenstein, filosof cu un stil de gândire analitic, consideră că singurele enunțuri care au sens sunt cele ce pot fi exprimate clar în limbaj. Filosoful mai consideră că între limbaj și lume există o relație directă de reprezentare. Numele sau cuvintele corespund lucrurilor sau elementelor individuale, iar enunțurile exprimă fapte ale lumii. Dar ce se întâmplă cu enunțurile ce exprimă „evenimente” și care implică nu doar un context spațial, ci implică și elementul timp?

Noi, ca ființe umane, suntem situați în timp, în sensul pe care îl folosește Heidegger, iar timpul presupune o desfășurare, un eveniment, nefiind doar unul ce aparține unei succesiuni între diferite fapte sau de tip cauză-efect. Și ne referim aici la acele lucruri sau evenimente principale ce caracterizează existența noastră, ca ființe înzestrate cu conștiință. Existența umană poate fi definită, în sens fenomenologic, ca fiind o desfășurare sau o manifestare a sinelui nostru în timp, ce are ca sens și scop o „regăsire”. Și această idee și temă, a regăsirii de sine, o întâlnim în diferite forme și în celelalte științe despre om, precum psihologia sau științele despre societate. E o idee ce o regăsim în toate culturile, în forma generală că scopul „drumului” străbătut de către oricare civilizație este acela al „recunoașterii” și „definirii identității proprii”. Ne putem gândi, de asemenea, la ideea de „reîntoarcere eternă”, exprimată de către Nietzsche, ce are în centru tot conceptul de sine, depășind ideea de întâmplare și reunind toate faptele din existența noastră prin ideea de asumare sau „afirmare”, a propriei vieți, exact așa cum s-a petrecut ea. Noi trebuie să avem „voința” și curajul să recunoaștem că suntem responsabili de fiecare lucru aparținând vieții noastre, din fiecare moment de timp. Este ideea de „a ne iubi viața”, de a trăi fiecare moment din ea ca și când am dori ca acela să se repete la nesfârșit, și să putem afirma aceasta. Ideea existenței unui „centru” și a „regăsirii” acestui centru este una ce apare în foarte multe dintre creații sau arte, încă din cele mai timpurii momente ale istoriei civilizației umane, ideea fiind exprimată în diferite opere literare ale marilor artiști sau de către marii regizori, în filme de excepție sau în dramaturgie.

O concluzie, de aici, poate fi aceea că fiecare dintre noi, ca indivizi, suntem de fapt identici cu „sinele” nostru, acesta reprezentând referința noastră. De asemenea, o cultură, o civilizație sau o perioadă istorică nu au un sens spațial sau static, ci unul dinamic. Ideea apare în filmul „Călăuza”, al marelui regizor A.Tarkovski. Mai putem spune, într-un alt limbaj, că un „spațiu” nu denumește doar un teritoriu, dacă luăm sensul referențial al conceptului. Așa că, dacă harta geografică este o reprezentare simplificată pentru teritoriu, nici teritoriul și nici harta nu ne oferă semnificația pentru conceptul de „loc” sau spațiu, în sens general. „Zona”, din filmul „Călăuza”, al lui Tarkovski, este de fapt acel centru, ce presupune un proces al „căutării spiritului uman”, al unei culturi și al unei civilizații sau al unui individ.

Din toate acestea, decurg și multe alte lucruri și adevăruri, atunci când ne îndreptăm mai mult reflecția asupra lor. De fapt, existența noastră este și o continuă meditație sau „contemplare”, simultan cu „trăirea” fiecărui moment al ei.

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…