DILEME – Aura CIOBOTARU – Ce este ceea ce dă calitate vieții noastre? (2)

   Obiectul dorinței, spuneam, ni se face revelat atunci când întâlnim în realitate ceva care corespunde cu ce se găsește și în interiorul nostru. Poate fi într-un obiect contemplat, o împrejurare însoțită de o trăire unică, a cărei semnificație poartă caracteristica permanenței, dincolo de desfășurarea obișnuită a timpului sau poate fi când întâlnim o persoană și anumite calități la acea persoană. Cred că există în noi toți această dorință, de a întâlni ceea ce formează obiectul ei. Doar că obiectul ei nu se află, niciodată, în ceva anume, determinat. Ci recunoaștem câte ceva, despre obiectul ei, în fragmente și secvențe din realitate sau când regăsim anumite însușiri la cineva, la un moment dat.

   Dar de ce anume depinde calitatea acestei întâlniri și realitatea ei, adică realizarea ei în fapt? Cred că sunt fundamente ca să avem credința și convingerea că ceva nu este doar întâmplător, că întâmplările din viața aceasta ne vorbesc și despre sensul pe care ea îl are, avem capacitatea de a simți frumosul, de a avea trăirea binelui și acestea ni se întâmplă în unele intervale din experiența noastră. Este rostul pentru care experimentăm diferite lucruri și situații și întâlnim anumite persoane, în unele momente.

   Am pus și câteva întrebări în ce privește relațiile cu ceilalți și calitatea acestor relații. Cred că avem cu toții acea simțire pe care o numim empatie, față de ceilalți, față de cineva și situația lui și mai cred că aceasta ne implică și ne angajează față de ceilalți. Cred că cel de lângă noi e cineva care „ne privește” și, deci, ar trebui să ne pese de ceilalți. Ceea ce mă preocupă aici cel mai mult este faptul a ce ar trebui sau ce am putea, și dacă am putea, să facem ceva, pentru a interacționa pozitiv în viețile celorlalți. Pentru a simplifica analiza pe care mi-am propus-o, fac referire la relațiile apropiate cu ceilalți. Cred că, pentru ca viața noastră să aibă calitate, avem nevoie de relații de calitate cu ceilalți, cred că trebuie să ne implicăm și să fim prezenți în viețile celorlalți, cred că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți, în mod cuvenit. Și cred că această responsabilitate implică să ne pese de cum se simt acele persoane și cum putem să îi facem să se simtă. Altfel, orice încercare de a nu interveni în realitatea celuilalt și în experiența și existența lui va fi, totodată, ineficientă. Suntem, moral, obligați să nu îi facem rău, cât și să nu îl evităm pe celălalt. Aceasta, cu toate că experiențele umane presupun o mulțime de contexte particulare și a te implica în situațiile din viața cuiva, cu care acesta se confruntă, înseamnă a interveni în experiențele lui. Dar cred că experiențele nu denumesc ceva ce trebuie fiecare să aibă pentru el, în felul lui și de unul singur. Cred că pentru fiecare este în felul lui, dar aceasta nu implică a le trăi fiecare, separat, pe ale sale. A-i arăta celui de lângă tine acest lucru, fiindu-i alături, nu poate însemna niciodată ceva negativ și nici nu înseamnă ceva fără rost. Faptele de „a nu interveni” și de a „lăsa pe celălalt în pace”, în situația lui, la un moment dat, în experiența lui, nu se aplică și când vorbim de relațiile dintre indivizii particulari și, mai ales, când vorbim de persoane apropiate. Consider că poate să pară convenabilă, de multe ori, ideea de a nu te amesteca în viața celuilalt, pentru că ai putea să îl încurci în ceea ce are el de făcut sau în ce vrea el să facă. Și ideea poate fi uneori justificată, nu știm ce e mai bine pentru celălalt și nici nu avem nicio îndreptățire să considerăm că am ști, iar fiecare are propria lui libertate. De asemenea, fiecare are propriile resurse și posibilități, pe care să și le descopere sau să le folosească.

   Având în vedere toate cele spuse până aici, care ar fi câteva concluzii? Pe scurt, ne dorim binele, atât nouă cât și în relațiile cu ceilalți. Nu ne putem opri din a dori, pentru că această dorință se află în spatele oricărei motivații de a face ceva și a de a trăi o viață cu sentimentul că aceasta are sens. Când dorim, noi proiectăm, în realitate, între noi și ceilalți, ceva din și dinspre noi, dar și preluăm din ceva ce găsim în ei. Ce înseamnă a face bine celorlalți și ce înseamnă a face rău celorlalți? Consider că binele, pentru cineva în general, trebuie înțeles, în sens principal, ca împlinire a potențialului său uman. A face rău înseamnă ceva ce ar implica absența binelui care ar fi trebuit să existe în natura acelei persoane. Așadar, a face rău înseamnă a îndepărta pe cineva de la binele pe care l-ar putea, altfel, realiza, iar în tot acest context, „binele“ și „răul” pot fi evaluate moral.

   În tot acest cadru, trăind alături cu ceilalți, avem să ne asumăm niște costuri. Cum putem evalua, între noi, și realiza un echilibru, în ce privește aceste costuri? În primul rând, îi putem răni pe toți cei din jur, putem răni prin acțiunile pe care le facem sau, alteori, prin lipsa unei acțiuni pe care circumstanțele ar fi cerut-o. Putem să îi rănim pe ceilalți atunci când avem ca scop binele propriu, fără a valorifica la fel și binele celuilalt. Ca să fii capabil să-l prețuiești pe celălalt și să ții cont de realitatea lui este, uneori, necesar și să trăiești împreună cu el consecințele nefericite ale propriilor acte nereușite. Când fiecare e proiectat în binele celuilalt, el este chemat și să-l realizeze.

   Am încercat să exprim, pe scurt, un punct de vedere cu privire la calitatea vieții noastre, în privința relațiilor noastre cu ceilalți și a experiențelor noastre. Nu putem „scoate” răul din lume, dar îl putem integra în ea, prin schimbarea raportării noastre la o faptă, la cel care a realizat-o, la cei pentru care a fost realizată. Cred că despre toate acestea mai avem de reflectat.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…