DILEME – Aura Ciobotaru – Ce avem de comunicat?

O problemă principală de care m-am ocupat în textele mele, de câtva timp, s-a concentrat, cu diferite fațete ale ei, în jurul ideii înțelegerii felului relației noastre cu lumea. Mi s-a părut importantă problema de a privi această relație și de a formula câteva aspecte cu privire la ea: „care e povestea despre noi pe care ar spune-o lumea?”, „care este povestea despre noi pe care am spune-o lumii?”, sau, poate, „povestea pe care am vrea să o spunem lumii despre noi.” Din fiecare dintre aceste povestiri am relevat și aspectul absurdului, cât și al sensului unor lucruri sau aspecte, apoi am formulat și un punct de vedere despre un mijloc între cele două: cum putem să „lăsăm să fie?”. În textul anterior am numit „înțelegerea” ca acea capacitate superioara a noastră, concluzionând că natura noastră adevărată este posibilitatea. Voi continua și aici, deci, șirul acestor reflecții.

Pentru început, toate actele noastre și fiecare dintre acțiunile noastre se desfășoară în spațiul infinit al posibilității. Înțelegerea, aici, e chiar descoperirea propriilor noastre posibilități si capacități. Înțelegerea, de asemenea, este abilitatea noastră fundamentală de a fi în lume, pentru că înțelegere înseamnă capacitate de a gândi în context sau „în relație”. Înțelegerea e și acel lucru care face posibil să vorbim de „calitate umană” sau „umanitate” cât și de „valoare”, atât când îi apreciem pe ceilalți, cât și în ce privește acțiunile proprii. Relație înseamnă egalitate, măsură și proporție.

Pentru a ieși „afară din peșteră”, din întuneric, sau afară din locul închiderii noastre, către cunoașterea adevărată, aveam nevoie de a ne elibera pe noi înșine către posibilitățile noastre. Înseamnă a lăsa lumea din jurul nostru, aceea care „ne proteja”, să se „prăbușească” – însă o lume care era falsă. Poate că de fapt ne era teamă de a pierde lumea aceea și a rămâne pe scena doar noi. Era teama și nesiguranța de a lăsa în urmă o lume… Un al doilea punct e, însă, că după ce am reușit aceasta, nu înseamnă că trebuie să construim o lume “a noastră” și să o opunem celorlalți sau invers – să o apărăm de aceștia.

Pentru a ieși afară din propria închidere, către înțelegerea adevărată despre noi înșine, avem nevoie de ceilalți, care ne arată limitele eului propriu. Esența libertății este, de data aceasta, relația, dându-ne seama că ceilalți nu ne limitează, ci ne înlătură limitele pe care le-am pus în jurul nostru. De această dată ne aflăm în starea de deschidere, în neascundere, dezvăluindu-ne și ființa noastră. Ființa ni se arată ca ceea ce este după ce am realizat relația în care ne aflam cu ea. Ființa nu ni se putea arăta decât în relația cu noi, ființa ne apare în modul relației. Esența ființei este relația. Pentru ca ea să ni se arate, era nevoie de deschiderea către ceilalți, arătând disponibilitatea noastră. Această deschidere se face în libertate, înspre afară, în afară de orice limite și către adevăr. În orice relație a noastră cu ceilalți, orice relație interogare-ascultare, răspunsul nu trebuie să îmbrace o formă care să închidă.

Nouă nu ni s-a dat să avem ceva sau să fim pentru aceasta, ci prin actul deschiderii, sinele nostru adevărat iese de sub ascunderea la nivelul eului și în modul neautenticității.

Noi avem de realizat cu ceilalți relația de libertate-către-libertate.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…