DILEME – Aura CIOBOTARU – Cât poate să valoreze un om?

În primul rând, relațiile interumane se bazează pe niște valori după care putem măsura acțiunile noastre și pe ale celorlalți, cât și dacă acestea pot sau nu să reușească, în practică. În mod intuitiv, noi știm și putem să ne dăm seama, atunci când enunțurile cuiva pot să corespundă cu realitatea, în acel moment. Cel mai adesea ne dăm seama de această relație de corespondență între un enunț și realitate, chiar dinainte de a face o analiză logică. Noi avem o părere, pe baza acestei relații de corespondență, în ce privește dacă un enunț are valabilitate practică.

   O întrebare pe care o consider, de asemenea, relevantă pentru contextul discuției, este și aceea dacă există și intenții ce nu pot fi puse în practică. Există intenții reale pe care să nu le putem pune în practică? Ne putem gândi, în continuare, și la modul în care noi ne exprimăm diferite intenții, de tip general. În teoria pragmatistă a adevărului, ceva este adevărat dacă are valoare practică, dacă are un sens practic. În teoria actelor de vorbire, a-ți enunța o intenție este un fapt, în sine. În analiza logică, un enunț nu poate să vorbească despre o realitate sau să aibă un corespondent în realitate, decât dacă acesta este corect exprimat în limbaj.

   Cum stau aceste lucruri, despre intenții, despre cum le exprimăm, despre cum le transpunem în acte, în relațiile interumane? Atunci când ceva ce a fost spus și a stat la bază nu dă o reușită în ce privește aspectul relațional dintre persoanele implicate, ci dă un conflict, un dezacord, deși scopul se părea a fi fost invers, care poate fi explicația? Am putea spune că intenția inițială ce a stat la baza desfășurării acțiunii participanților din acea relație, a fost în dezacord cu realitatea și posibilitățile reale de a o realiza? Pentru a simplifica, putem presupune că nici condițiile sau împrejurările ulterioare nu s-au schimbat în măsura în care să facă irealizabilă intenția inițial exprimată. Și atunci, care poate fi cauza eșecului? Ne putem exprima, în mod clar, în limbaj, intențiile? Eu cred că intenția are, dintru început, un obiect real. Nu cred că există intenții neclare. Cred că ceva care îți este clar poate fi exprimat în mod clar, pentru cel ce enunță și pentru cel căruia i se adresează. Și dacă am identifica, într-o împrejurare oarecare, o exprimare ce nu corespunde cu o intenție clară, înseamnă în mod implicit că ea nu are un obiect.

   Relațiile interumane nu eșuează, în mod principal, din cauza apariției unor împrejurări întâmplătoare, contrare cu cea inițială, chiar și dacă ar fi ca ele să aibă loc. Mai departe, ele nu eșuează din înțelegerea greșită sau exprimarea greșită a unor enunțuri, sugestii sau semnale. În logică, un sofism este o eroare comisă în mod intenționat, pentru a induce în eroare un interlocutor. Acea greșeală de logică poate fi, de asemenea, comisă neintenționat, ceea ce se numește un paralogism, când nu știi care a fost greșeala de exprimare. Dar, de cele mai multe ori, nu ai avut în vedere, oricum, să comunici un adevăr.

   Una dintre concluziile mele și ceea ce am avut în vedere să susțin, este următoarea: un om valorează atât cât cuvântul lui.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…