DILEME – Aura CIOBOTARU – Cât ar trebui să ne pese de ceilalți?

Cum putem să ne aflăm în empatie cu ceilalți? Între roluri pe care le avem în plan social și relațiile individuale cu celelalte persoane, ce înseamnă empatia? Ar trebui, cuiva, să îi pese cum a făcut pe cineva să se simtă? Sau ar trebui să îi pese cum se simte cealaltă persoană, atunci când relaționează? Ne pasă, cel mai mult, sau ar trebui, cum se simt persoanele apropiate, cei cu care suntem în relații personale. De asemenea, este o diferență de importanță între a ne păsa cum se simt și cum, exact, îi facem să se simtă pe ceilalți? Acestea ar fi câteva întrebări generale.

   În primul rând, ne dăm seama cum se simte cineva pentru că putem să îi observăm comportamentul și anumite caracteristici pe care putem să le cunoaștem, în diferite situații așa cum sunt date. Recunoaștem unele caracteristici generale, prin experiența pe care o avem. În contexte mai particulare, este, cu ceva, important, să îi arăți cuiva că îți pasă de el? Este, cu ceva, important, pentru cineva, faptul de a îți păsa de el? Putem face, prin aceste lucruri, o diferență semnificativă pentru cum se simte acea persoană? Așa ar trebui să rezulte, în relațiile personale apropiate, cât și, în sens mai larg, dar specific, în orice comunicare autentică cu ceilalți, al cărei scop vrem să fie îndeplinit.

   Cred că, până aici, am determinat ce este ceea ce ar face ca orice fel de situație sau context la care participăm cu altcineva sau cu diferite persoane să aibă un rost. Menținând ideea generală, consider mai întâi că este important dacă am făcut pe cineva să simtă că îmi pasă de situația lui, când a fost cazul, sau invers, că nu am făcut pe cineva să simtă că nu îmi pasă de situația lui. Pentru mine, este de ajuns dacă știu că am văzut pe cineva atunci când a fost cazul și am știut să fac să simtă că e văzut. De asemenea, menținând ideea principală, nu mă interesează, personal, cum mă vede cineva, sau, altfel spus, nu mă preocupă să îi pese de mine, dacă nu suntem persoane apropiate sau nu suntem într-o situație care ne face să fim apropiate. Dar toate, în acest caz, cu condiția de a fi respectate granițele morale între persoane… Tot în linii generale, dacă, în schimb, alte persoane nu mi-au răspuns în același fel, așa cum era potrivit, ar trebui să nu îmi pese prea mult și nu ar avea de ce. Mai cred că pentru cei care au făcut pe cineva să se simtă, într-un moment, neadecvat, ar trebui să nu fie de fel o problemă care să o preocupe pe acea persoană, ci tocmai persoanele acelea ar trebui să se preocupe de problema respectivă și să le revină.

   Am spus toate aceste lucruri, gândindu-mă la cum m-am simțit eu și cum am fost în diferite momente, în anumite perioade, cu referire și la acest subiect. Și au existat momente în care aș fi vrut să fiu altfel, ca să iau parte la ele, și ele poate că au venit într-o perioadă în care nu puteam să simt astfel și nici să fiu acolo și să fiu în mod adecvat. Șirul preocupărilor și al gândurilor acestora, ale mele, merge, în continuare, mai departe. Este acest fel al meu, de a reflecta asupra lucrurilor și asupra situațiilor, așa cum sunt, așa cum pot să fie, mai departe. Și de ce ar trebui să stăpânesc concluziile sau să le am gata pregătite, pentru orice moment? Îmi revine această îndatorire? Pentru mine, ca un fel de răspuns în încheiere la problema inițială pe care am formulat-o și am adresat-o, aceste reflecții permanente îmi oferă disponibilitatea de a le acorda cu situațiile și pot să fiu pregătită să răspund provocărilor pe care le ridică.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…