DILEME – Aura CIOBOTARU – Care este sensul așteptării noastre, între distanță și împlinire?

Care este sensul așteptării noastre, între distanță și împlinire?

    Care este sensul așteptării noastre și ce ne spune ea despre noi? Așteptarea presupune întotdeauna un obiect și un motiv. A aștepta înseamnă a spune că ceva din lume, din afara noastră, contează, și că lumea contează pentru noi. Și înseamnă a ne deschide către acest ceva.

Existența umană este existență ca posibilitate. Noi trăim în vederea a ceva, fiind orientați înspre ceva, în vederea de a-l realiza: o promisiune, o dorință, o întâlnire. Așteptarea este forma în care această orientare se exprimă. Așteptarea înseamnă anticipare, a realizării unei posibilități și ea implică a investi sens într-un viitor posibil, pe care-l legăm de acest prezent. Când așteptarea are forma anticipării împlinirii ei, ea creează o legătura între prezent și viitor. Așteptarea depășește timpul și momentul prezent, deschizând existența către ceea ce urmează, către realizarea obiectului ei.

   Atunci când așteptăm o întâlnire dorită, așteptarea ne face să simțim distanța, dar, în același timp, neagă absența, pentru că leagă momentul prezent de viitorul împlinirii ei. Așteptarea implică angajament, față de realizarea, favorabil și responsabil, a unei posibilități dorite, între noi și ceilalți. Noi răspundem, de asemenea, față de cei care se află la capătul celălalt al unei așteptări, așa cum și noi suntem, la rândul nostru, motivul pentru așteptarea lor. Există, desigur, și posibilitatea ca o așteptare să nu se împlinească. Așteptarea poate rămâne un „nu-încă” sau se poate confrunta cu faptul că ceea ce era așteptat nu va mai fi niciodată. Această posibilitate nu definește însă așteptarea în mod necesar.

   Așteptarea rămâne o alegere. Înseamnă că vrei ceva, oricum. Așteptarea are puterea și ne relevă posibilitatea de a lăsa siguranța a ce e imediat și a ne dedica posibilului, așteptând să ne întâmpine. Așteptarea nu presupune să grăbim timpul, ci să trăim momentele în vederea realizării ei. Ea adaugă sens existenței noastre, oferind valoare clipei prin raportare la ceea ce este dorit, promis și asumat. Așteptarea implică intenția împlinirii unei promisiuni – că ea a meritat. Și, într-un anumit sens, aduce cu ea și o garanție. Putem crede în mod întemeiat în rezultatul așteptării, adică împlinirea obiectului ei, pentru că am investit, pentru că ne-am angajat și implicat cu o parte din noi, și am ales acest lucru. Așteptarea aproape că afirmă un rezultat ca fiind în mod necesar. Realizarea ei va confirma că e astfel.

    Așteptarea, când e asumată și responsabilă, implică și grija față de celălalt – e ca o preocupare de a-i garanta împlinirea unei promisiuni. Așteptarea implică și recunoaștere, de către celălalt. Ele se echilibrează, astfel, prin reciprocitate și fidelitate. O astfel de așteptare nu condiționează, nici de o parte și nici de alta. Aceasta înseamnă a ști ce aștepți, de ce și și de la cine, înseamnă și a aștepta fără să te abandonezi și a răspunde fără să te închizi.

   Putem avea așteptări realiste și juste și putem să recunoaștem mereu incertitudinea, care e și ea. Obiectul așteptării noastre pare să se afle între experiențele noastre și ideea lui. Îl regăsim în experiențe concrete, îl întâlnim, îl dorim și îl așteptăm. Așteptările noastre se întemeiază atât pe experiențe concrete, cât și pe convingeri generale despre existență și despre ce contează pentru noi. Există momente, însă, în care timpul și împrejurările se schimbă, iar așteptările noastre sunt puse la încercare. Atunci apare întrebarea dacă există ceva care rămâne.

   Multe dintre așteptările noastre sunt, în fond, despre lucruri puține, dar esențiale: recunoaștere, apreciere, posibilitatea de a ne manifesta și de a ne descoperi pe noi înșine în relațiile cu ceilalți. Chiar atunci când anumite așteptări nu mai pot fi împlinite în condițiile prezente, ele nu își pierd sensul. Momentele de împlinire trăite au un caracter de permanență: ele devin repere la care ne putem întoarce, fără a le pierde. Putem păstra credința în împlinirea așteptărilor noastre prin raportarea la experiențele trăite și valoarea pe care acestea o păstrează pentru noi.

    Chiar dacă timpul și împrejurările se schimbă, aceasta nu poate anula realitatea legăturilor, a deciziilor și a întâlnirilor care au contribuit la realizarea așteptărilor noastre cele mai profunde. Acestea își păstrează importanța și sensul, dincolo de durata lor factuală. Așteptarea nu depinde, în ultimă instanță, de timp. O așteptare reală rămâne, pentru că are temeiuri care nu sunt anulate de trecerea timpului sau de distanța în timp. În acest sens, așteptarea este legătura dintre timp și permanență, dintre contingent și sens, dintre ceea ce ni se oferă și ceea ce alegem să păstrăm, întotdeauna.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…